Bentley: Am folosit scrumiera azi, doresc sa o inlocuiesc.
Lamborghini: Problema grava, apare un suierat de vant la 320km/h
Toyota: Voua va merge masina cu baterii AA sau AAA?
Ferrari: Am traversat o cale ferata, pagube sub masina de 20.000$.
VW: Am facut pana, mai aveam motorina, dar s-a terminat uleiul.
Smart: O idioata cu un Jeep a trecut azi peste masina mea
Jeep: Mi s-a blocat un smart intre motor si scut (poze)
Ford: Stie cineva un mecanic bun?
Renault: Mai am o luna tratament psihiatric, incep sa ma obisnuiesc cu greierii.
Cadillac: La voi in garaj aveti loc sa deschideti usile?
Honda: Am furat cheile de la masina bunicului, cum o pornesc?
Audi: Cat de mult pot sa-mi iubesc masina!
Mercedes: De unde oglinzi mai ieftine?
Porsche: Si eu am probleme cu ceafa de la acceleratie…
Fiat: Hei, nu mai e nimeni pe aici?
Hummer: Caut service mai apropiat de 10km, ca ma costa 1mil drumul.
Citroen: Mi s-au defectat comenzile vocale si bordul holograma.
BMW: Am scos toba si tot nu reusesc sa trezesc tot cartierul.
McLaren: Un penibil cu un F16 a sugerat sa ne intrecem.
Skoda: Am mai gasit o piesa identica cu Audi la motor.
Subaru: Cumpar cauciucuri.
Land Rover: Intalnire auto maine pe Himalaya .
Volvo: Petitie pentru noile teste NCAP cu 10 stele.
Dacia: Am schimbat totul si tot nu porneste!

Oare de ce fiecare început de calatorie de-al meu trebuie început cu graba, stres si alergatura si fiecare calatorie care începe asa se termina cu o plictiseala enorma si cu un calm de om batrân si de zile mari? Probabil pentru ca fiecare om în ultimele clipe pe care le mai are de petrecut înainte de a-si începe calatoria, mai lunga sau mai scurta, mai obisnuita sau mai noua, îsi aminteste tot ce mai are de facut si se grabeste sa termine totul înainte de ora H. Dar asta arata doar ca omul respectiv nu se organizeaza bine din timp si ca lasa totul pe ultimul moment, ceea ce nu este chiar o calitate sau ceva ce doresc sa spun sau sa se spuna despre mine. Stiu ca nu sunt organizatorul cel mai bun, si mai stiu ca de fiecare data încerc sa împac din timp toate lucurile si persoanele. Dar întotdeauna se întampla câte ceva, apare ceva previzibil de neprevazut si tot nu apuc sa-mi rezolv treburile decât cu jumatate de ora înainte de a pleca. Probabil cu cât voi înainta în vârsta voi ajunge sa îmi iau tot mai mult timp pentru a ma pregati pentru fiecare calatorie. Exemple de oameni care fac asa am avut câteva în viata, oameni a caror valize stau împachetate în colt cu câteva zile sau chiar saptamâni înainte de a începe calatoria si a caror bilet este în geanta cu o luna înainte de ziua X. Poate într-o zi am sa învat de la ei si am sa fac si eu asa. Observ ca o fac, dar încetul cu încetul, cu pasi mici si sfiosi. Poate pâna la calatoria de final care ma va conduce la iesirea din viata am sa ma organizez în asa fel încat sa nu ma ia ca si cum ar veni pe nepregatite. Cu toate ca nu cred ca îmi doresc sa-mi fac bagajele sufletesti cu luni sau chiar ani înainte si sa astept firma de transport cu simbolul coasa sa vina sa ma ia. Prefer sa fiu activ si sa ma agit pâna în ultima clipa, ca si cum as avea posibilitatea sa renunt si la calatoria asta finala si sa iau urmatorul mijloc de transport. Poate are sa i se faca mila purtatoarei de coasa vazând ca nu am apucat înca sa-mi fac bagajele si are sa ma mai lase o unitate de timp în plus pe aceste meleaguri alaturi de cei dragi, fie chiar si doar cateva zile sau saptamâni. Sau poate ma va lua pe neasteptate cu bagajele nefacute. Nu cred ca-mi va parea rau nici asta, prefer sa plec fara sa îmi doresc aceasta plecare si fara sa ma gandesc mult la ea. Dar nu-mi fac griji, oricine trebuie sa faca aceasta calatorie.

Pana atunci fac însa anual cel putin 2-3 calatorii din astea scurte. Scurte, pentru ca daca in fiecare an te plimbi între doua lumi, între doua locuri cu care te-ai acomodat, doua spatii cu oameni dragi, distanta dintre ele se comprima destul de mult încat pâna la urmatoarea calatorie sa devina insignifianta. Iar timpul dintre doua calatorii e deajuns de lung incât sa uit ce trebuie sa pregatesc si de ce. Si asa ajung de fiecare data sa alerg în ultima zi sa fac tot ce a mai ramas nefacut.

In prima mea plecare din 2004, de fapt întoarcerea din ultima calatorie din 2003, mi-am ales ca zi de plecare o vineri, ca sa mai am timp toata saptamana sa mai fac una-alta în orasul meu natal. Si am reusit sa fac destule, nu pot zice ca am pierdut timpul. Bineinteles, întotdeauna este loc de mai mult, dar asta este, nu sunt un pesimist, vad doar jumatatea de pahar plina. În ultima zi nu mi-au mai ramas prea multe de facut. Dar de aia tot am mai avut de onorat doua întâlniri, apoi am luat-o pe matusa mea de la gara, al carui tren bineînteles ca a avut întârziere 15 minute, chiar daca nu a trebuit sa treaca nici o granita si nici sa înfrunte nameti de zapada. Dupa ce am adus-o cu bine acasa, mi-am luat mama de la lucru si am pornit la ultimele cumparaturi, unele din ele care nu vroiam sau nu puteam sa le fac înainte. Dupa ce am trântit cumparaturile în casa, am plecat sa mai iau vreo 2 CDuri din apropiere de la un prieten si uite asa au mai ramas doar mai putin de 2 ore pana la plecarea autocarului meu. Era vremea sa ma apuc de facut bagajele, nu-i asa? Ca de obicei vin cu 23 bagaje si chiar daca nu vreau, plec cu tot cam atâtea. Asa ca încep sa înghesui cât mai multe printre bagaje ca sa împac si capra si varza, adica sa iau cat mai multe din ceea ce mi s-a pregatit dar totusi sa nu incarc magarul, adica pe mine, prea mult. Dar nu reusesc de fiecare data sa iau totul, asa ca de multe ori mai ramân câte unele lucruri mici si cât de cât neimportante pe acasa. Poate le-oi lua data viitoare!

În timp ce-mi faceam bagajele avea loc ultima cina în familie, cu tot cu matusa, sora, cumnat si nepoata, adica o familie mare, dar care între timp, dupa atâtea pregatiri la fiecare plecare s-au obisnuit cu stilul meu de ultim moment si accepta ca apuc sa manânc doar în graba. Ambele valize apuc sa le închid exact 5 minute înainte sa trebuiasca sa parasesc casa, si cele 5 minute sunt fixe, indiferent daca ma apuc de bagaje cu 3 ore sau doar cu jumatate de ora înainte. Facutul bagajelor a devenit pentru mine un ritual de despartire de cei dragi si de locurile de care m-am atasat mai mult sau mai putin, de aceea trag de acest moment cât pot de mult, pana mai sunt doar cele 5 minute neiertatoare. In functie de cat de atasat sunt in momentul ala de locul pe care urmeaza sa-l parasesc, cele 5 minute pot deveni totusi mai lungi. Am observat ca atunci când plec dintr-un loc care mi-e indiferent, de exemplu in cazul unei calatorii de afaceri ceva mai lunga, bagajul mi-este pregatit cu mult timp înainte sa plec si ultimele ceasuri sau minute le petrec gânditor si plictisit stând pe valiza. Pe când Germania nu ma atragea prea mult, de fiecare data când plecam de acolo bagajele erau gata cu 2-3 zile înainte sa plec. Dar cand plec din Romania sau de ceva timp si daca plec din Germania care intre timp a devenit ceva mai personala cu mine, tot ultima zi este cea rezervata facutului bagajelor.

Dupa pregatirea bagajelor vine momentul despartirii, adica momentul in care îti iei ramas bun de la cei dragi. Acum, când stau si scriu asta, ma gandesc ca poate imi rezerv doar cele 5 minute intentionat, ca sa nu am prea mult timp pentru o despartire prelungita si dureroasa. Efectul este acelasi, si daca mai ai timp doar de un pupic pe obraji si un drum bun spus in graba, calatoria va avea acelasi itinerariu si va dura sigur la fel de mult. Cel care pleaca tot dus e si cei care ramân tot în acelasi loc ramân chiar daca îti iei ramas bun o jumatate de ora sau doar un minut. Dar în schimb durerea despartirii nu are timp sa-ti macine sufletul ca o piatra de moara, încetul cu încetul. Si de data asta a fost la fel, doar ca de data asta am plecat de acasa nu cu 40 de minute înainte de a pleca busul, ca de obicei, ci cu doar 30 de minute înainte. Si de data asta mai aveam si de trecut pe la cineva care îmi era cât de cât în drum ca sa-i las doua CDuri. Dar cu ajutorul cumnatului meu si a Daciei lui, ca Dacia ramane tot masina serioasa, am ajuns la timp la bus. Spun ca Dacia e masina serioasa, ca atunci cand am coborât sa punem bagajele în masina, roata din fata se odihnea obosita pe jeanta. Sper ca nu se gandea ca apuca sa ma saboteze, ci batrâna fiind, si-a tras sufletul pe marginea bordurii. Na bine, in cazul ei nu si-a tras sufletul, ci l-a suflat afara! Scoate pompa, umfla roata si spera sa tina destul încat sa ne duca pana la bus. Dupa vreo 3 minute de umflat am putut rasufla usurati, când s-a dat verdictul ca roata va tine (probabil) pâna în centrul orasului. Asa ca am asteptat pâna anvelopei i s-a facut destula respiratie gura la gura încât sa-si revina pe moment. Cu o întârziere de doar vreo 7 minute, am plecat, am lasat CD-urile unde trebuia si de acolo tzusti la bus, unde am ajuns totusi bine, pentru ca busul pleaca la 19:30 si se mai întâmpla sa mai si întarzie câteva minute uneori. Ajunsi în parcarea de unde pleaca busul, am vazut un autocar al altei firme, care astepta. Era cam ciudat, ca din locul ala pleaca doar firma asta cu care plec eu, asa ca m-am dus la sofer si lam întrebat daca este firma care cred eu si daca cu ei trebuie sa plec. Soferii, doi vienezi care nu stiau româna, mi-au  dat de înteles ca la ei in autocar trebuie sa urc, si ca ma mai asteptau doar pe mine. De obicei sunt cu jumatate de ora acolo, dar busul vine la timp sau câteva minute mai târziu, dar acum când am întârziat eu, am fost asteptat. Asa se intampla de fiecare data. Dar totu-i bine cand se termina cu bine.

La ora 19:20 plecam deja cu busul din statie, ca nu mai avea rost sa mai stea pâna la si 30 daca si asa nu mai venea nimeni, asa ca la Arad am ajuns repede si bine. Acolo am fost transferati în autocarul care urma sa ne duca in Germania, ca asta cu care venisem mergea numai pâna la Viena. Totul a mers repede, asa ca la ora 9 seara eram la granita cu Ungaria, adica la Nadlac. Dar acolo era o coada de autocare, de masini si de tiruri de numa-numa, asa ca pâna am ajuns si noi la rând si pâna am trecut si de români si de unguri au trecut 6 ore bune. În bus era o caldura insuportabila, aer nu prea venea, asa ca toata lumea se bucura ca poate sta pe afara, mai ales ca nu era foarte frig. Putin timp dupa ce am ajuns a început sa si ninga si asa a tinut-o cât timp am stat in vama. Unii mai dormeau, altii mai stateau pe afara, dar nu prea mult, ca nu era totusi prea placut. In bus lumina era stinsa, nu stiu din ce motive, asa ca am mai citit putin si pe alocuri, dar nu am putut prea mult. Nu prea îti venea sa dormi, ca sperai ca ajungi acusi la rand la vama. In bus erau 2 copii de vreo 2-3 ani, care distrau tot busul, plus un grup de vreo 6 elevi care mergeau la München, care faceau o atmosfera buna in tot autocarul. Unul de exemplu facea integrame, dar nu cred ca el a gasit vreun cuvânt, ca fiecare defintie o zicea cu gura tare si jumatate de bus contribuia cu inventii care de care mai haioase. In schimb, imediat cum ne-au dat ungurii pasapoartele si am plecat, lumina fiind tot stinsa, ca la un semnal toti au pus capul jos si au adormit. Cred ca daca ar fi anuntat soferul ca e vremea de culcare tot mai stateau câtiva de pânda, dar asa s-au pus toti, fara exceptie si au facut nani. Doar eu am mai ramas activ, ca mai vroiam sa trimit ultimele mesaje cu ultimele firicele de Connex pe care le mai aveam în telefon. Nu am trimis prea multe mesaje, ca nu vroiam sa scol lumea din somn la ora 3 dimineata, când am trecut si noi în sfârsit vama.

Dupa ce au dormit cu totii vreo 4 ore bune, am ajuns la urmatoarea vama. Acolo alta coada, alta distractie. Dupa vreo ora de plictiseala, ca se facuse deja ziua, am iesit si eu la aer, am fost pâna la toaleta (detaliu important, mai ales la ora aia) si m-am apucat sa numar autocarele din fata noastra. Pana la vama ungureasca erau 15 autocare si 6 microbuze, iar intre vami, pana la austrieci mai erau cateva. Asa ca dupa 4 ore am ajuns si noi la rând la pasaportat. Nu stiu care e ideea, dar de data asta ne-au pus sa ne dam cu totii jos din autocar cu pasapoartele în mâna. Tipul, plictisit, punea doar cate o stampila pe unde apuca, nici macar nu le baga undeva în calculator, asa ca îmi imaginez doar ca nu a avut chef sa mai urce el in bus, si de aia ne-a coborat pe noi. Asa ceva nu am mai patit de la inceputurile iesirilor in Germania, cand aia faceau cu noi ce vroiau.

Si iarasi s-a terminat totul, asa ca dam uitarii, si uite asa am intrat in CE. Ma bucur deja ca peste vreo 5 luni se scoate vama austro-ungureasca, asa ca atunci nu va mai trebuii sa pierdem 4 ore aiurea pe acolo. Probabil tocmai de asta îsi facea vamesul de cap, ca stia ca acusi ramâne somer si devine sofer. Dar se vede ca ungurii sunt deja de pe acum prea exigenti si cu nasul pe sus ca vor fi in CE, daca s-a format asa coada de 6 ore la vama noastra.

Stând atâta prin vami, dar si prin toata Austria, pe care am trecut-o pe lumina, am apucat sa citesc destul de mult, încât sa termin cartea pe care am început-o in bus dupa ce am plecat din Arad. Nu e o carte prea mare, poate ai citit si tu „Unsprezece minute” de Paul Coelho, are doar vreo 260 pagini, dar ma bucur ca am avut-o cu mine, ca altfel ma plictiseam de moarte în autocarul ala. Oricum, înainte sa ajungem în Germania am terminat-o deja, asa ca ultimele 6 ore tot m-am plictisit, dar mai bine doar 6 decât toate 28 de ore cât a durat toata excursia de data asta.

Cam dupa 24 de ore de la plecarea din Timisoara am ajuns la München, prima statie a

autocarului nostru. Dar si cea mai mare, ca acolo coboara mai mult de jumatate din pasageri. Asa a fost si de data asta, din busul plin cu 44 de locuri am mai ramas doar 6 oameni, din care doi pentru Ulm, unul pentru Mannheim si 3 pentru Stuttgart. Ultima oara când am mers cu firma asta, dar a trecut mai mult de un an de atunci, ne duceau cu busul mare pana la destinatie, uneori ramaneam doar eu si soferii în tot autocarul, ceea ce mi se cam parea o risipa de motorina si pierdere de timp a doi soferi, care trebuiau sa conduca un autobus mare pentru o singura persoana. Dar se pare ca în timp oamenii au mai învatat, ca acum la marginea Münchenului am fost transferati într-un microbus cu care am ajuns mult mai repede decât am fi ajuns cu busul si sigur si mai ieftin pentru ei. Dar de aia tot s-a facut aproape 22 pâna am ajuns în Stuttgart si vreo 22:20 pâna cand am ajuns acasa.

Cum noaptea de pe bus nu prea am dormit, asteptând vamesii sa ne serveasca, ca vamesii au devenit între timp mai importanti decât un primar de oras sau eu stiu ce personalitate si se lasa asteptati si se comporta de parca ei ar face legea pentru întreaga tara în care te pregatesti sa intri, odata ajuns acasa, dupa ce am dat un telefon si am scris vreo doua mesaje, am picat ca lemnu’ în pat. Deci toate treburile care mi-au mai ramas, adica despachetatul, aranjatul in casa, udatul florilor, pornitul frigiderului si altele, le-am amânat pe a doua zi, ca si asa era duminica si aveam destul timp.

Cam asta a fost calatoria mea de la începtul anului bisect 2004. Nu a fost ea prea interesanta, asa ca nu prea am avut ce sa va povestesc, dar de aia tot am asternut pe hârtie cateva cuvinte desprea ea. Poate data viitoare voi avea si altceva ce sa povestesc.

Îti urez cât mai multe calatorii interesante de care sa-ti amintesti cu drag si de care sa-mi scrii si tu mult si detaliat!

© 2004 Manuel Fernbacher

Herning, Danemarca

Cu zicala „Calatorului ii sade bine cu drumul“ am inceput jurnalul de calatorie din Chicago, asa ca inca odata asa nu mai vreau sa incep. Mai bine s-ar potrivi “Inginerului ii sade bine cu lucrul” sau “Robotului ii sade bine cu miscarea”. Ideea care se ascunde in spatele acestei pseudo-zicale este ca in ultima luna am fost numai pe drumuri cu diferiti roboti si aproape deloc acasa. Dar cu aceasta ultima calatorie ia sfarsit si seria mea de deplasari in strainatate cel putin pentru anul asta, daca nu chiar pentru totdeauna, dar asta nu am de unde sa stiu nici eu si nici altcineva.

La 3 zile dupa ce m-am intors de pe noul continent care mie in mare parte mi-a lasat impresia ca arata ca un imperiu care parca sta sa se prabuseasca, am pornit intr-o noua calatorie, de data asta pe aceeasi bucata de pamant, fara sa mai schimb continentul. Ca e aceeasi bucata de pamant este ceva relativ, in cateva sute sau mii de ani s-ar putea ca apele sa acopere si ultima limba care leaga batrana Europa de peninsula scandinavica si atunci vom zice ca am fost la plimbare pe insula. Dar pana atunci sunt bucuros ca inca mai pot merge cu masina pana in multe parti ale Danemarcii, chiar daca nu in toate.

Vorbesc de masina si de drumuri, pentru ca in orasul in care trebuia sa merg acum, adica in Herning, nu exista aeroport, cel mai apropiat este la vreo 100 sau mai putin de kilometri si de la Stuttgart pana acolo nu este zbor direct, asa ca un zbor dus si intors ar fi fost prea complicat, lung si deloc ieftin. Asadar am ales varianta masinii combinata cu trenul, adica eu ma duc cu masina incolo si colegul meu care vine cateva zile mai tarziu vine cu ea inapoi, eu urmand sa vin cu trenul inapoi. Pentru asta am luat Audi A3ul de la lucru, si sambata dis de dimineata, am pornit-o la drum. Din cauza ca am stat cam mult la povesti cu o seara inainte, si pentru ca am trandavit prea mult facand bagajele, nu am apucat sa dorm decat vreo 3 ore si jumatate, ceea ce a fost mult prea putin pentru drumul de 1100 km pe care-l aveam in fata mea. Dar am zis „ce-o fi o fi”, am luat volanul in dinti, am intins velele spre nord si pe aici ti-e drumul. Dupa vreo ora si ceva am observat ca nu mai vad autostrada de oboseala, asa ca am tras in prima parcare mai populata si am lasat scaunul pe spate, ca un macho adevarat, doar ca un macho in mod normal ar fi mai avut pe careva in scaunul ala peste care sa se aplece fi aplecat. In timp ce altii opreau sa-si bea cafeaua de dimineata si sa manance covrigul sau croissantul de mic dejun, eu sforaiam cu voiosie in spatele volanului. Dupa ceva mai putin de o ora m-am trezit cu pofta de drum si dupa ce am vizitat si eu anexele parcarii am dat drumul rotilor sa se invarta din nou, de data asta cu forte noi si puternice. Prea multe nu mai vreau sa povestesc despre drum, mai ales ca nu s-a mai intamplat nimic, si am ajuns cu bine, dupa vreo 9 ore de condus plus o ora pauza de somnorici am ajuns cu bine in micul oras din Danemarca. Si cate dreptate am cand zic asta, pentru ca ma asteptam la ceva mai mult de la orasul intre carui ziduri salasluieste odata la 3 ani cea mai mare expozitie de tehnica alimentara de pe peninsula scandinavica. Orasul are doar vreo 58.823 de locuitori, adica cam o septime din cat are Timisoara, nu am vazut nici un bloc sau vreo casa mai mare de 2-3 etaje si ca intindere imi aminteste de Sannicolaul Mare, poate ceva mai mare, adica un Sannicolaul Mai Mare.

In prima seara, in ciuda oboselii acute adunata in oasele mele batrane, dupa ce mi-am lasat lucrurile in camera de hotel am luat din nou masina sa vad orasul inca pe zi. Dar de abia am urcat in masina ca deja s-a intunecat. Ei, nu chiar, zdub-zbonc-intuneric, adica nu s-a intunecat brusc, dar pana am iesit din hotel deja nu mai aveam cum sa fac poze fara blitz. Orasul e frumos, micut, cu strazi curate si cladiri ingrijite si linistit. Si inca ce linistit! Era sambata seara, ma asteptam sa vad lume pe strazi, in cautare de ceva distractie, vreo coada in fata unei discoteci, mormane de popcorn in fata cinematografului. Nimic! Gol! Din cand in cand cate vreo pereche infrunta vitejeste vantul care-ti intra pana in adanacul urechii si-ti sopteste cu glas suierand „Du-te acasa … du-te acasa…!”

Dar hai sa-ti descriu putin orasul: centrul este o zona pietonala, cu cladiri micute si prietenoase, la parterul carora sunt inghesuite cu caldura diferite magazine micute cu marfa de tot felul. Cladirile din intreg centrul, cam ca si in tot orasul te invaluie cu o caldura sufleteasca, pentru ca nu vezi beton sau tencuiala rece, ci absolut toate cladirile sunt din caramida sau au cel putin pe fatada au caramida de un rosu aprins care iti aminteste de focul fierbinte din soba de acasa. Ei, si ce daca am locuit la bloc si nu am avut niciodata soba, am voie sa am imaginatie bogata, nu? Oricum, casele sunt mult mai prietenoase decat intr-un oras industrial si parca te simti mai incalzit. Inauntru. Ca pe dinafara mi-a inghetat tot ce am mai scump si mai lung. Adica nasul!

Din cate am aflat urmatoarea zi, orasul nu este prea mare si nu este un oras care sa-ti dea impresia despre Danemarca. Mai bine te duci in Copenhaga sau in alt oras mai mare. In Herning nu gasesti cladiri vechi, nu e nici urma de istorie, cred ca cea mai veche cladire este biserica din centru, si ea dateaza din 1889. Ce s-a intamplat cu cladirile mai vechi nu stiu, din pacate nu am apucat sa aflu. Asa ca prea multe poze nu am apucat sa fac, ca nu am avut cu ce. Putinele poze care le-am facut au fost in centru, adica pe aleea lunga cu pomi in mijloc pe unde se plimbau ramasitele de sambata seara ale locuitorilor Herningului. Si cam atat e de vazut din Herning. Na bine, sunt rau acum, dar asta e impreisa care mi-a lasat-o orasul. In schimb orasul are un lucru pe deplin: banci! Nu din alea de sezut, pe care sa-ti odihensti reumatismul, ca oricum nu sta nimeni pe frigul asta afara la aer,  ci din alea cu ziduri groase si geamuri blindate. La fiecare colt, gasesti cate o banca, pe fiecare straduta sunt cel putin doua banci, si toate au automate in afara bancii, cam cum e in Romania si nu trebuie sa intri inauntru cum e obiceiul in Germania. Si tocmai din motivul asta am ramas cu impresia ca toti oamenii din Herning scoate bani de la banca, la orice ora. Pentru ca nu treceau 2 minute de plimbare, care nu mai era plimbare, era mai mult alergatura ca sa ma incalzesc putin, sa nu trec pe langa cel putin doua banci si din astea doua cel putin la una statea careva in fata automatului si scotea bani. La un moment dat am vrut sa ma duc la careva si sa-i intreb ce fac toti cu banii astia, ca ii vad pe toti scotand bani, dar nu vad pe nimeni sa-i cheltuie. Pentru ca magazinele sambata la ora asta erau deja inchise, restaurantele erau goale, nu stiu unde se duc toti banii lor de era asa urgent sa-i aiba la ciorap. Pentru ca eu aveam ceva Eurolaci cash in buzunar si pentru ca contul meu cam sughite in ultima vreme de gol ce e, nu am vrut sa scot Coroane Daneze de pe Card, asa ca am preferat sa-i schimb la un centru de schimb valutar. „Cu ce sa te ajut, FatFrumos? spuse Spânul si il baga pana la brau in pamant” Gaseste un schimb valutar in oaza cu fructe de mare. Banci cu duiumul, bineinteles inchise, schimb valutar ioc! Daca nu as gasi in Franta sau in Luxemburg vreun schimb valutar, as intelege, cine mai schimba bani la ei, cand aproape toata Comunitatea Europeana are doar Euro? Doar cand vine din cand in cand cate un ratacit al soartei din Romania sau din America. Si Romanul oricum nu schimba leisorii lui valorosi in strainatate, ca are el destui Euroi la ciorap. Vorba ceea: „Ce face un roman cand nu mai are Lei? – Schimba niste Euro” Asadar si prin urmare, am ramas tare suprins sa nu gasesc absolut nici un schimb valutar in tot orasul. Dar un loc tot este in fiecare oras unde poti schimba niste bani, chiar daca la un curs de râsul curcii! Sau iei o curca de râsul cursului! Directia gara!!! Pe jos, bineinteles, ca in orasul asta de la un capat in altul al orasului ajungi probabil in jumate de ora pe jos, iar gara este ca in orice oras respectabil in mijlocul orasului, adica exact acolo unde ma aflam si eu. Cand am gasit cladirea tipica de culoare gri care iti arata in orice colt al lumii ca acolo se afla o gara, am ramas foarte surprins: Gara, gara, dar unde-s trenurile? Si unde-s liniile? Gara din Herning are o cladire principala cu inca vreo doua corpuri. In cladirea principala sunt la parter parcari, la etajul I probabil ceva birouri si la etajul II sala de asteptare si ceva magazine. Care bineinteles ca sambata seara sunt inchise. De fapt gresesc, nu erau toate inchise, doar unul. Si celalalt din cele doua existente, un fel de super-market-butic cu de toate era deschis, cum se si cade in orice gara. In afara de inca vreo doua celule de telefon nu am mai vazut in gara lor de 5 metri latime si vreo 30 lungime. Dar totusi unde-s liniile? Daca te uiti in stanga, vezi un tunel suspendat, pe limba mea, o pasarela, care duce la statia de autobuse aflata la cativa metri mai incolo. Si in partea dreapta o alta pasarela te conduce peste strada principala la doua linii de cale ferata. Si eu care credeam ca acolo e statia de tramvai! Mai mult decat o statie de nici nu era. Doua scari care duceau la fiecare peron, un ceas mare si un automat de bilete. Mai astepti altceva de la o gara? Oricum nu ti-ar folosi la nimic.

Asa ca m-am intors in cladirea principala in care macar era cald si bine. In singurul magazin deschis am aflat de la vanzatoare, o chinezoaica care stia putin engleza si nu stiu cata daneza, ca nu exista Schimb Valutar in oras, dar pot schimba la banca cand deschide. Adica luni, peste doua zile! „Sar’mana Spânule, nu ai si o betoniera sa ma astupi?”

Ce mai imi ramane de facut? Dupa ce am vazut orasul din cap la coada, intr-o ora m-am intors inapoi in hotelul in care aveam sa-mi petrec restul zilelor placute din Herning. Noroc ca aveau televizor colorat si cu sunet din doua difuzoare plasate la stanga si la dreapta ecranului, ca orice tembelizor normal, ca altfel aveam sa ma plictisesc de moarte. Dar iti inchipui ce bine stau cu daneza, limba care nu imi zice nimic, cand vorbesc astia parca susura raul, parca suiera Spânul o rugaciune calului inaripat. Noroc ca pe langa cele 4 canale daneze mai prindeam si RTL si CNN. In cele 4 zile pe CNN am vazut doar discursuri de-ale lui Bush si noi raniti in randurile saracilor soldati americani care ocupa Irakul cu ganduri foarte pasnice si se mira ce au toti oamenii aia cu ei. Asadar mi-a mai ramas doar RTLul, la care am vazut seriale si emisiuni care daca acasa m-ar plati careva sa le vad i-as arunca banii in nas si as zice: „Nu Spânule, cu mine nu-ti merge!” Dar nu stii niciodata de unde vine unda. De data asta unda venea din antena de televizor!

Probabil as fi apucat sa ma distrez si cu vecinii mei, ca oricum se auzea prin peretii aia totul, adica incepusem deja sa tin jurnalul de cate ori au fost la buda si de cate ori au tras apa (iese suma impara) si la ce emisiune se uita, dupa sunetele din camera vecina. Dar nu prea aveam chef sa ma distrez cu asa ceva, stiind ca in camerele alaturate nu sunt numai oameni de afaceri veniti ori la expozitie ori la ceva intalnire britanica care tocmai se incheia ziua urmatoare.

Spre norocul meu samabta aveam un somn in mine de zile mari si mai ales de nopti mici, asa ca mi-am petrecut distractiva seara de sambata dormind cu genunchii la gura. Ca prea cald nu era in camera aia. A doua zi am aflat si cum se da caloriferul la maxim, asa ca nu am mai avut problema asta in alte nopti.

Probabil ca as fi dormit toata noaptea dus si cine stie, poate mi-ar fi parut rau sa ma odihnesc atata, daca nu ar fi sunat la ora 2 noaptea telefonul. Na bine, recunosc, sambata seara la ora asta nu e vreme de dormit ci de distractie. Erau cei doi unchi ai mei de care nu mai auzisem de mult nimic si carora li s-a facut probabil dor de mine la un pahar de bere si de vin. Sau doua… sau trei… Prea mult nu am vorbit cu ei, m-am scos repede ca sunt in Danemarca si sunt in Roaming, ca daca vorbeam prea mult cu ei mi se sugeau banii de pe cartela de ramaneam si fara contacte si fara plastic pe ea.

Duminica dimineata a fost prima zi in care am vazut orasul pe viu, adica la lumina zilei si nu numai a blitzului de la aparatul meu de fotografiat. Sincer, nu mi s-a schimbat deloc parerea despre el, bineinteles aceleasi cladiri, dar si acelasi vant, aceleasi strazi goale si aceleasi automate de scos bani ocupate. Cine stie, poate aveau nevoie oamenii de bani sa mearga la biserica. Ma gandesc ca asta o fi distractia de sfarsit de saptamana, sa se duca la banca sa scoata bani, si luni sa se duca sa-i bage inapoi!

Noroc ca duminica nu am avut prea mult timp de pierdut prin oras, ca trebuia sa fiu inapoi la expozitie sa-mi incep si eu treaba, ca doar nu venisem atatea sute de kilometri sa barfesc orasul asta, nu? Dar tocmai cand vreau sa urc in masina, ce-mi vad ochii? In partea din stanga, deci pe partea soferului, deasupra rotii, o zgarietura mare si serioasa, de vreo 4-5 centrimetri latime si de vreo 30 cm lungime! Na fain! Ma uit la masina din stanga, nimic, nici o urma. Dar de fapt, daca-mi amintesc bine, masina asta era aici si cand am parcat, deci nu s-a intamplat acum, in parcarea asta. Dar cand s-a intamplat? Ca masinile din ziua de azi au mai mult plastic decat metal si daca dai in ceva nu mai face „bufff” ci face „crrrac”, asa ca auzi imediat ca s-a intamplat ceva. Deci un lucru e clar, cat timp am fost eu la volan nu s-a intamplat nimic. Si inca un lucru mi-e clar, ca vineri, cand am luat masina de la lucru nu era asa, deci trebuie sa se fi intamplat sambata pe drum in vreo parcare sau ieri seara, in Herning. Nu e asa o tragedie mare, ca oricum e masina de firma, si sunt in interes de serviciu, deci nu ma pune nimeni sa platesc, plus ca masinile noastre sunt toate asigurate, dar e penibil, mai ales ca nu mai stiu cand s-a intamplat. Am facut imediat niste poze si iti dai seama ca luni dimineata am pus mana pe mobil si am sunat la firma sa le spun ce s-a intamplat. Acolo mi s-a spus sa stau linistit, o sa rezolvam cand ma intorc, doar daca apuc, sa trimit pozele care le-am facut, prin mail ca sa-si faca vreo idee. Dar nu am apucat inca sa terminam convorbirea ca si-a amintit colega mea: „Unde, Fat-Frumos, la calul argintiu deasupra coapsei stanga, spate? Pai acolo a lovit-o Ursul din Gradina cu Salata Fermecata saptamana trecuta, asta e veche, nu-ti fa probleme!” Deci rasuflu usurat, si ii multumesc lui Dumnezeu ca a mai trecut o zi fara sa fac vreun accident, chiar fara sa fiu la volan.

In fiecare zi dupa terminarea lucrului fiecare om normal se bucura ca ajunge din nou acasa sau ca cel putin are liber. Numai eu nu. Si asta nu doar din cauza ca nu sunt om normal. Ci mai ales pentru ca dupa ce se termina treaba la expozitie, ceilalti urcau in masina si se duceau acasa, intr-un oras la vreo ora de mers cu masina, numai eu ramaneam in orasul asta primitor si linisit. Duminica spre norocul meu am putut lucra pana la 19, dar dupa aia nu am mai avut voie sa raman, ne-au dat afara ca au inchis hala, iar luni la 18 chiar nu mai aveam ce face, totul functiona, asa ca m-am retras in camaruta mea de hotel.

Duminica seara am vrut sa mananc si eu in sfarsit ceva mancare calda, asa ca am pornit la vanatoare de restaurante. Intr-un restaurant gol de tot, in care te afli doar tu si bucatarul care ti se uita in gura cu ce viteza mesteci, nu am avut chef sa intru. In restaurantele unde era ceva lume, daca as fi intrat de unul singur se uitau toti la mine, ca nu s-ar fi potrviti deloc sa ma pun la o masa romantica, la lumina unei lumari si sa rumeg ceva steak de unul singur. Asa ca am ales o pizzerie micuta unde am vazut prin vitrina ceva lume. Intamplarea facea sa fie doar femei in localul ala, adica vreo 4 femei la o masa, alte doua la alta si inca una intr-un colt. Si trebuie sa-ti spun ca in Danemarca, de fapt cred ca in intreaga Scandinavie, toate femeile sunt blonde. Nu am vazut decat foarte putine care sa nu fie blonde, si alea probabil ca erau straine. In Danemarca am vazut numai femei dragute, una si una. Na bine, exagerez, sunt si cateva uratele, sau mai grasute, sau io mai stiu cum, dar majoritatea sunt foarte dragute si simpatice. Dar nici nu se compara cu Suedia! In Suedia a trebuit sa ma leg la ochi cand mergeam pe strada ca sa nu-mi pice pe jos. Si in Suedia, dar mai ales in Danemarca a fost foarte frig cat timp am stat pe acolo, deci nu poti zice ca erau imbracate io stiu cum ca sa te atraga, deci nu e frumusetea pielii abundente care te atrage la ele, cam cum e cand ma plimb prin Timisoara primavara sau vara. Dar totusi multe din ele, pe frigul asta, purtau fusta, ceea ce femeile din Germania nu poarta nici cand sunt caldurile alea din vara. Frumusetea femeilor din Scandinavia le-o poti citi pe fata, toata fata le straluceste, in primul rand de la parul blond, dar si de la zambetul larg si natural cu care se pare ca s-au nascut toate. Sau poate e de la apa, de la lapte, io stiu de unde li se trage. Dar nu numai femeile, ci si barbatii sunt toti blonzi si arata bine, dar nu e treaba mea sa vorbesc despre asta, las femeile sa isi spuna parerea lor. Asa ca femeilor, mergeti in Suedia sau in Danemarca sa fluierati dupa barbati!

Dupa pizza gustoasa de duminica seara, mai ales avand in vedere ca de mult nu prea mai bagasem ceva cald in gura, nu mi-a mai ramas nimic de facut decat sa ma bag in pat, sa citesc si sa ma uit la televizor. La fel si luni seara, cand nu am mai avut chef sa mananc in oras, asa ca m-am dus pana la Aldi Nord si mi-am luat din vitrina frigorifica doi hamburgheri gata facuti pe care i-am incalzit in camera de hotel pe calorifer pana au ajuns la temperatura camerei si i-am mancat cu laptopul in brate. Trebuie sa recunosc ca a fost o cina apetisanta, mai ales ca FastFood am mancat din plin in ultimele 3 saptamani, asa ca eram deja obisnuit. Dar n-o sa-ti vina sa crezi unde am mancat o mancare pe cat de gustoasa, pe atat de fierbinte! In trenul de intoarcere! Mi-era o foame de zile mari, asa ca m-am dus in vagonul restaurant cu gandul sa-mi iau niste sandviciuri si ceva de baut. Dar am vazut oferta lunii, ceva pireu cu carne la un pret mult mai mic decat pizza de cu doua zile inainte din Herning, asa ca nu am stat prea mult pe ganduri. Vorba ceea: „Calule, vrei ovaz?” Si cum nu e bine sa strici ovazul pe gaste, l-am dat la cai. Adica la armasar. Sunt modest, nu?

Despre expozitie nu prea am ce sa-ti povestesc, ca nu am vazut mare lucru din ea, am stat cam tot timpul la standul nostru sa pun pe picioare robotul si apoi sa primesc posibilii clienti si sa le explic cat de buna e solutia noastra. Si toata asta pe engleza, pentru ca daneza nu stiu inca. Asa ca am fost foarte fericit cand a venit marti seara colegul meu si am putut vorbi din nou germana. E ca si cum calul lui Fat-Frumos ar zice „Ce bucuros sunt sa pot vorbi din nou omeneste”. De parca nu nechezatul ar fi limba lui iepeasca si de parca limba mea materna nu ar fi romana. Dar dintre doua rele il alegi pe ala mai mic, asa ca dupa ce vorbesti toata ziua engleza te bucuri sa mai vorbesti si o limba cunoscuta. Poate tocmai de asta, ca sa vad daca mai stiu sa vorbeste romaneste, scriu asa un mail lung acum!

Colegul meu care a venit marti seara nu a mai apucat sa treaca prin Stuttgart cum era planuit, ca sa vina cu trenul de acolo. Deci a zburat direct la Hamburg de unde a venit cu o masina inchiriata. Asa ca eu miercuri dimineata numai trebuia sa plec cu trenul din Herning si sa schimb vreo 5 trenuri pana acasa, ci trebuia sa ma duc cu masina sa o dau inapoi in Hamburg si de acolo sa iau trenul la 14:24 cu care ajungeam acasa pe la 20:47. Asa ca miercuri de dimineata m-am pus din nou in spatele cârmei si am luat curs spre sud de data asta. Odihnit eram, ca noaptea oricum nu aveam altceva ce face decat sa dorm in hotelul asta, asa ca drumul a fost usor si placut pana la Hamburg. Doar ca in Danemarca pe autostrada limita de viteza este de 110 km, ceea ce e ceva asemanator cu mersul pe bicicleta in comparatie cu o motocicleta cu atas. In continuu trebuie sa fii cu piciorul pe frana, ca 110 km/h ii depasesti pe autostrada cat ai clipi. Dar totu-i bine cand se termina cu bine si nu am platit nici o amenda in Danemarca. Dar vorba ceea: „Nu zi Hop pana nu sari”, asa ca nu as zice ca totul s-a terminat cu bine. Am ajuns in Hamburg cu vreo ora inainte sami plece trenul, asa ca aveam timp destul sa caut gara si locul unde trebuia sa predau masina. Usor de zis, greu de facut. Pentru ca in uriasul oras Hamburg ai zeci de semne care te indica spre port, dar nici unul care sa-ti arate unde e gara. Asa ca o tii spre centru,  intrebi din colt in colt si speri sa mai prinzi trenul, pentru ca timpul trece. Si cand te gandesti ca ai facut 400 km in 3 ore si pentru ultimii 4 kilometrii iti trebuie inca o ora, iti vine sa-ti scoti capul pe Schiebedach si sa ii injuri pe toti in limba ta materna. Noroc ca masina asta nu are Schiebedach asa ca injuraturile au ramas in cabina. In sfarsit, dupa aproape trei sfert de ora am gasit in sfarsit gara. Dar acum unde e strada unde trebuie sa predau masina? Tipa la telefon zicea ceva de genul „Kimleallee”. Tocmai cand ma gandeam sa opresc la vreo benzinarie sa intreb pe acolo de vreo harta sau de strada asta, imi aduc aminte ca trebuie sa si bag benzina, ca altfel platesc pretul dublu pe litru. Deci impusc doi iepuri deodata, bag si benzina, intreb si de strada. Bineinteles ca nu auzise nimeni de strada asta, asa ca o caut pe harta ca sa ajung la concluzia ca asa strada nu exista in Hamburg. Mai stiam ca e chiar la hotelul „Reichshof”, dar nici de ala nu stia nimeni nimic. Ma bag in masina, pun mana pe telefon si sun inca o data la Hertz. Tipa, nu stiu daca aceeasi, imi zice ca e pe „Kirschenallee”, adica allea ciresilor si imi mai si explica ca e ca si fructul ala pe care-l culegi din pom. Si strada asta e chiar la hotelul Maritim. Bine, fie si un lup mancat de capra, daca ea asa zice. Dar apropos capra, morala zilei de azi este „nu te increde niciodata intr-o femeie daca nu te uiti direct in ochii ei”. Asa ca ma apuc sa caut noua strada prin jurul garii, tot degeaba. Intreb pe unul, pe altul, pana la urma dau de unul intr-o masina parcata, probabil isi astepta muierea de la cumparaturi, care stie unde-i hotelul si unde-i strada. Chiar aici, dupa colt la dreapta. Ete partz! Nu tu hotel, nu tu strada! Cred ca ala visase urat sau se plictisea mai mult decat ma plictisisem eu la Herning. Dau de niste politisti, care imi zic ca e strada paralela, chiar in fata garii, si uite asa ma plimb de jumate de ora in jurul garii. Ca de fapt partea care eu credeam ca e fata garii era spatele. Avea gara asta o fata, ca un spate! In concluzie, morala numarul 2 este: „Nu te increde niciodata intr-un barbat nici daca te uiti adanc in ochii lui, ca te minte fara sa clipeasca!” Crede-ma, stiu ce spun!

Trenul meu a plecat deja de vreo 20 minute, eu ma invarteam in continuu pe aceleasi strazi si incepusem deja sa ma calmez dupa ce am urlat de unul singur vreo jumate de ora si am trecut vreo 3 semafoare pe rosu de nervi pe frumosul, dar foarte aglomeratul oras Hamburg. Io nu inteleg, oamenii astia din Nord nu lucreaza? Pai in Stuttgart sa te duci la ora 14 in timpul saptamanii pe strada cu masina, poti sa faci si curse pe banda opusa, ca nu te deranjeaza nimeni. In schimb sa nu te puna necuratul sa iesi intre 7 si 9 dimineata sau seara cand ies oamenii de la lucru, ca faci picnic pe capota masinii de cat de aglomerate sunt soselele! Dar Hamburg e altfel! Masini peste masini, pietoni pe toate strazile, din cand in cand mai vezi pietoni si pe trotuar si te minunezi ce cauta pe acolo, taxiuri, trenuri si vapoare. In timp ce cautam gara am trecut de vreo 3 ori peste liniile de cale ferata, dar nici gand sa dau de ea. In fine, dupa ce mai intreb vreo doi taximetristi dau de hotelul cu pricina, care se numea si Maritim si Reichshof in acelasi timp, asa ca ambele tipe aveau dreptate. Dar cu strada nu a nimerit-o niciuna, ca strada se numea de fapt „Kirchenalle”, deci ce are cireasa cu biserica nu stiu!

Dau in sfarsit de parcarea hotelului, dau sa intru si spre norocul meu mai intreb pe un tip de acolo daca acolo e parcarea Hertz. Nu, e una mai incolo. Te mai uiti? Dupa ce ai cautat-o o jumate de ora mai poti baga odata in marsalier. Dar de data asta pentru ultima oara. Pentru ca in timp ce vroiam sa ies din nou la lumina soarelui aud „Crrrraccc” si ma gandesc doar: „mai, dar mult plastic a avut masina asta!” Avut e bine spus, ca acum i l-am aranjat eu in partea stanga, deasupra rotii din spate. I-am ras toata portiunea deasupra rotii, adica vreo 5 centrimetri latime si vreo 30 lungime. Exact ca la masina de la lucru, dar unde nu am fost eu. Parca as fi facut copie la indigo exact asa arata. Deci daca nu am apuca sa fiu eu de vina la prima masina, nu m-am dat batut pana nu am facut-o totusi. Ce sa mai zic!!! Hopa sus inapoi in masina si mai da un colt, de data asta fara sa mai iei vreo aripa ca sa apuci sa parchezi masina asta blestemata odata!

Si uite asa am apucat sa lovesc din nou o masina, dupa vreo 3 ani de cand nu am mai facut-o, ca mi-era deja dor de asa ceva. Doar ca acum nu mai trebuia sa o repar eu sau nu mai mergea reparata cu doua ciocane si o cutie de chit, ca era prea tarziu si cum sangele apa nu se face nu faci nici din plastic masina noua.

Dar asa mare problema nu era si la astia nici atata, dupa ce le-am zis ce s-a intamplat au completat o hartiuta mica, am semnat si asta a fost, nici o intrebare in plus, nici un act, nimic. Dar nu vreau sa vad factura care vine la noi la firma. Asigurarea platita era cu acoperirea costurilor peste 550 euro, pana la 550 euro trebuie sa platim noi. Adevarul e ca la asa o porcarie mica, ajunge sa coste pana la 3000 de euro dupa cum ii cunosc pe astia care repara masinile.

Si cu asta am incheiat capitolul condus, sper ca pentru vreme indelungata. Si capitolul zgarierturi spre ca la fel, pana nu am masina mea nu vreau sa am de-a face cu asta!

Ajuns in mult cautata gara am avut norocul sa dau peste un tren care pleca in 10 minute spre Stuttgart, si asta era chiar unul care mergea direct, asa ca nu a mai trebuit sa mai schimb nimic. Dar revenim la „nu zi hop”. Tot trenul, dar absolut toate locurile din cele 5 vagoane erau rezervate, fara exceptie, majoritatea de la Hannover, adica o statie la vreo 150 kilometrii. Deja ma vedeam stand pe coridor cu bagajele in brate, 5 ore si 700 km pana la Stuttgart. Cand in sfarsit, in ultimul vagon, am gasit intr-un compartiment de fumatori un loc liber. Si aici cand zici fumatori, apoi fumatori sunt, ca de la Hamburg pana la Frankfurt, unde s-a cam golit trenul numai fumul lor am respirat, oxigen imi luam din punga! Si asta dupa ce aveam loc rezervat in celalalt ICE la fereastra, cu masuta pentru laptop si alte cele! Plus ca daca prindeam trenul ala nici nu mai aveam cand sa fac accidentul. Dar ce-a fost a fost, sa nu ne mai spargem capul cu trecutul, mai bine sa ne uitam in spatele nostru sa vedem ce vine. Ca asa stau eu in tren acum, cu spatele la directia de mers. Dupa ce am dormit o ora buna ca sa ma calmez de toate ce-or fost, am pus mana pe telefon, am vorbit o tura cu cei dragi din Germania, adica cu cei care mi-au raspuns, ca unii s-au dat la fund dupa ce m-au trezit la 2 noaptea si dupa aia de plictiseala mi-am scos Laptopisetul si m-am apucat sa iti scriu povestea asta.

Si uite asa am ajuns sa scriu iar 6 pagini si aproximativ 5200 de cuvinte, tocmai bine cand mi se anunta sosirea in Stuttgart.

Si-am incalecat pe-o sa care se deplaseaza cu 224 km/h si v-am spus povestea asa.

© 2003 Manuel Fernbacher

Duminica mi-am parasit acasa musafirii care au fost peste weekend la mine si am plecat la 12 de acasa. Am luat un ICE din Stuttgart si cam in 3 ore am ajuns la Köln. Timpul asta l-am petrecut citind ziarul pe care-l primesc saptamanal si pe care rar apuc sa-l citesc de la cap pana la coada. Lipsa de timp liber, ce sa-i faci. Putin inainte sa ajung la destinatie am inceput sa ma plictisesc, am lasat ziarul si am lasat capul pe spate. Se pare ca am fost destul de obosit, pentru ca am atipit putin. Nu s-a intamplat nimic, pentru ca m-am trezit repede si oricum trenul era doar de la Stuttgart pana la Köln, asa ca nu as fi putut merge din greseala mai departe pentru ca statia finala a trenului era si a mea. Dar m-am mirat ca am fost asa de obosit incat sa atipesc. Dar e de inteles, daca cu o seara inainte m-am culcat la 2 si m-am trezit pe la 9, in ciuda faptului ca era duminica si as fi putut sa dorm mai mult. Dar trebuia sa imi pregatesc bagajele si sa pregatesc micul dejun pentru musafiri. Ne-am cam intins cu toate, asa ca pana la urma am ajuns sa fac in ultimul moment unele lucruri, dar am plecat cu bine. Atat de bine incat bagajul mi-a fost mai usor de cateva lucuri mai mult sau mai putin importante. Ca de ex. intreaga serie de ustensile cosmetice, adica deodorant, piaptan, sampon, pasta de dinti si chiar si periuta de dinti. Asta e, unde nu-i cap, vai de cei de langa tine de urat ce puti.

Important este ca am ajuns cu bine si ca am gasit repede hotelul unde rezervasem camera, hotelul trebuia sa fie neaparat foarte aproape de gara, pentru ca nu am plecat cu masina sa ma plimb prin oras si nu aveam chef sa ma apuc sa iau diferite busuri si tramvaie in fiecare zi din cine stie ce zona indepartata a Kölnului. Dupa ce mi-am lasat lucrurile in camera am mers pana la standul nostru din expozitie ca sa vad cum stau lucrurile si ce mai trebuie facut. Robotul era deja la locul lui si functiona totul, asa ca dupa ce am primit cheile am luat-o prin oras la o plimbare de recunoastere.

In ziua aia cam batea vantul, la Stuttgart a fost cam frig din cauza asta, dar si in Köln mai ales pe malurile Rinului, dar nu numai acolo, era si mai frig mai ales ca era deja spre seara cand eu am luat-o prin oras. In drumul meu am vazut numai kebapuri si solarii, dar nu ma interesa nici una din astea. De fapt nu ma interesa nimic anume, vroiam sa vad orasul in sine. Dupa ce am umblat vreo 2 ore fara un anume scop pe strazile vechi si inguste ale Kölnului mi s-a facut pofta de o inghetata, de fapt aveam chef de ceva dulce si stiam ca nici la asta nu m-am gandit cand am plecat de acasa asa ca nu aveam nimic in bagaje. Dar pana la urma m-am reprofilat pe o specialitate din Köln, adica o bere Kölsch. Dar e cam ciudat si neplacut sa intri intr-o cârciuma de unul singur si sa iti iei o bere. Ori esti alcoolic si e normal pentru tine ori esti cu obrazul gros si ti se fâlfâie de restul si de cum arata. Cum nu sunt nici unul din astea am trecut pe langa multe baruri fara sa imi iau inima in dinti, dar pana la urma am intrat in unul unde vazusem ca erau ceva mese libere si chiar si barul, adica tejgheaua era goala. Am intrat inauntru, am cerut un Kölsch si am intrebat daca mesele sunt libere si daca ma pot aseza la ele. Tipa intre doua varste din spatele tejghelei ma intreaba daca vreau sa si mananc ceva, si pentru ca i-am spus ca nu prea aveam de gand mi-a raspuns cam acru „atunci stai aici in picioare”. M-am uitat la ea si ma gandeam acum ce sa fac, sa ii intorc spatele si sa plec sau sa ii spun vreo doua de dulce si sa raman? Nu am facut nici una nici alta, pentru ca a incercat sa o dreaga cumva si mi-a dat de inteles ca la mesele de langa tejghea pot sa stau. Alea erau mese din alea inalte cu scaune de bar pentru putine persoane si nu din alea de restaurant serioase cu scaune normale ca cele spre care aratasem eu. Asa ca mi-am luat paharelul de 0,2 l cu simbolul orasului lor, adica o posirca de bere de care Kölnul este foarte mandru si m-am pus la o masa din alea, am luat ziarul local din cui si l-am rosfait in timp ce sorbeam din berea cu gust de apa minerala. Porcaria lor de ziar local, pe nume Express, cu care se lauda pe toate strazile este format un sfert din mica publicitate si jumatate din sport. Asa ca numai bine cand terminasem de citit sfertul ceva mai interesant si tocmai mi se terminase berea, imi striga tipa cea „politicoasa“ care m-a servit cu paharul de bere: „Tinere! Mai vrei un pahar?” Daca as mai fi avut ce citi as mai fi stat un timp, dar doar sa mai stau ca sa ma uit la ea nu aveam chef, asa ca am pus ziarul la locul lui, i-am dat paharul inapoi, am platit si m-am retras din localul „select”. Se pare ca nimerisem in unul din multele localuri cu tenta familiara, pentru ca ceilalti 4-5 clienti din tot localul aveau ceva insigna de club sau de io stiu ce adunare si povesteau si radeau tare, cum se cade unui grup de nemti cu bere in mana. Iti dai seama ca toti ochii erau pe mine, care-i ignoram eroic.

Adevarul este ca tot orasul mi s-a parut cam ciudat in ziua aia, de fapt nu orasul in sine, pentru ca e un oras frumos cu tenta istorica, cu multe biserici, cladiri vechi si strazi micute. De fapt este doar o impresie subiectiva si gresita de-a mea. Probabil din cauza hotelului mic, vechi si incomod, fara lift, cu scari inguste pe care de abia am incaput cu bagajul, cu o receptionera fara stil, din cauza lumii care se imbraca foarte simplu si care mi se pare simpla la prima vedere, din cauza preconceptiei mele despre lipsa industriei dezvoltate din zona asta a tarii si care duce la lipsa oamenilor cu scoli inalte si de asta gasesti doar marinari de apa dulce si a fabricanti de posirca de bere, din cauza ziarului local de duminica lipsit de subiecte si nu in ultimul rand din cauza frigului care imi intra in oase si care te face sa te simti incomod in locul in care te afli. In ultimii ani am mai trecut prin Köln, dar a fost doar in fuga, adica mai mult de o ora nu am putut sa-mi fac timp, asa ca nu am vazut prea multe din oras si nu mi-am facut o impresie pana acum despre el. Si nu as vrea sa raman cu parerea asta despre asa un oras totusi dragut.

Pana la urma am ajuns in centrul lor si acolo am mai dat de niste oameni, pentru ca pana acum plimbandu-ma pe alte strazi decat cele principale a fost cam pustiu. Acolo, printre multele vitrine cu magazine de toate felurile am dat din nou peste unul care vinde inghetata asa ca mi-a reaparut pofta de asa ceva. Aveam de ales intre mica, normala si mare. M-am hotarat pentru o inghetata normala de la masina, si bine am facut, pentru ca in timp ce ala punea inghetata in cornet si nu se mai oprea, de mi-a facut o inghetata cat o zi lunga de pasti, imi multumeam ca nu am cerut mare, ca altfel si acum mai stateam si mai lingeam de pe inghetata aia pe frigul ala. In fine, dupa ce m-am mai plimbat cateva minute am ajuns dupa vreo 3 ore din nou in hotel, am mai mancat un sandvici si m-am apucat sa ma uit la televizor, ca altceva mai bun nu prea mai aveam de facut. Pe la stiri am atipit iar, ca doar nu eram acum mai odihnit decat pe tren, m-am mai trezit, am mai vazut un serial comic si atunci m-am hotarat sa ma culc pe la 23:00.

 

A doua zi de dimineata, adica luni, m-am trezit la 7 cand incepea sa se si serveasca micul dejun la hotel. Dupa o scuta pregatire pentru noua zi mi-am luat lucrurile si am coborat in sala de mese de langa receptie. Pe acolo se invartea sefa hotelului si servea lumea, asa ca am primit si eu de la ea un ou si un ibric finut plin cu ceai verde. Am mancat pana m-am saturat si am plecat cu un mar in mana. Trebuie sa recunosc ca micul dejun a fost mult mai bun decat hotelul, adica mi-a schimbat putin impresia despre hotel. Nu mancarea in sine, ca micul dejun e acelasi peste tot in Germania, adica primesti un ou moale, ceai sau cafea si te servesti cu ce vrei si cat vrei, adica painite sau toast, unt sau margarina, salamuri si branzeturi, iar ca desert dulceata sau nutella si pe langa suc de portocale. Cosul cu mere si banane nu lipseste nici el din nici un hotel. Asta e micul dejun standard la orice hotel sub 4 stele. Deci nu mancarea a fost care mi-a placut, ci mesele in sine, adica totul era curat (nu pot sa zic ca restul hotelului era altfel, nu pot comenta nimic la subiectul asta), ci tacamurile, farfuriile stilate si care-ti faceau pofta de viata. Asa ca dupa micul dejun unde sigur am pus un kil pe mine am luat-o din nou pe jos peste Rin pana la Expozitie. Am ajuns pe la 8:30, dar nici urma de olandezii care impart standul cu noi. Dupa cam o ora si dupa ce am citit cam jumatate de lucrare de doctorat a sefului meu au aparut si ei. Curent (400 Volt) pentru robotul nostru inca nu aveam, asa ca nu-mi ramanea deca sa ma uit la ei cum aranjeaza standul si cum asteapta si ei dupa electricienii olandezi pe care i-au angajat sa le aranjeze standul. Dar si cand au venit aia nu m-au putut ajuta prea mult, pentru ca electricienii din Köln trebuiau sa aduca un prelungitor si nu au mai aparut. Era un frig in hala aia de suflam aburi si imi inghetau mainile. Standul era tocmai langa una din portile pe unde intrau toate masinile si utilajele in hala, deci trebuia sa ramana deschisa, asa ca tragea un curent si un frig de numa-numa. Pe la pranz, dupa ce am vizitat deja toate standurile si am vazut cum isi aranjeaza toti expozitiile, m-am plictisit sa tot astept si m-am dus sa caut ceva mai serios de mancare decat carnati cu paine ce puteam lua de la bufeturile din interior. Asa ca am iesit in oras si pentru ca aveam pofta de un Kebap am cautat pe strazile pe unde am umblat cu o zi inainte si pe unde am vazut asa ceva. Dar bineinteles ca atunci cand cauti nu gasesti nimic. Am dat peste un asia-imbis si peste ceva pizzerie, dar nu prea aveam chef de asa ceva, asa ca am cautat mai departe ceva turcesc pentru ca intr-unul din birturile nemtesti clasice si vechi din Köln nu mai aveam chef sa intru. Si pe cele mai multe strazi batea in continuare vantul si era aproape la fel de frig ca in hala din care tocmai am plecat. Dupa o ora de cautat am vrut sa ma dau batut si tocmai cand sa ma intorc (tipic!) am dat peste ceva imbiss grecesc ascuns pe dupa un colt si o parcare. Bucuros, cu zambetul pe buze, am intrat si am comandat un gyros complet. Nu rade, asa se numea, adica era gyros cu tot ce-i trebuie, adica cartofi prajiti, zaziki, si salata cu dressing de iaurt. (sper ca nu ti-e foame) Am asteptat cateva minute bune pana cand a fost gata portia mea, asa ca mi-am luat o sticla de Kölsch si m-am pus la o masa afara in soare. Eram singurul care a stat afara, dar pentru ca nu batea vantul in coltsorul ala era si soarele imi batea in fata si in farfurie, m-am simtit foarte bine. Cand a venit tipul, cu farfuria mea, m-am mirat cum a adus-o fara sa-i cada ceva de pe ea. Era o farfurie mare, intinsa si plina ochi numai cu lucruri bune. Din pacate trebuia sa mananc repede ca deja ma sunasera olandezii ca aveau ceva intrebari in legatura cu curentul pentru robotul meu, asa ca trebuia sa ma intorc la stand. Asa ca am infulecat in graba, dar mi-a priit foarte bine si m-am umplut pentru a doua oara in ziua aia. Dupa ce am dat peste gat si sticla de jumate de bere care a avut un gust mult mai bun decat posirca de aseara m-am intors la robotelul meu. Acolo tot nu primisem curent, dar au improvizat ei ceva asa ca puteam sa incep sa lucrez la el. Mi-am scos laptopul si am inceput sa butonez. In timpul pranzului observasem ca mainile din cauza frigului sunt albe si foarte aspre de parca aveam deja vreo 60 de ani. Dar cum am uitat si periuta de dinti, iti dai seama ca nu am luat cu mine creme de maini. Ca rar o sa vezi un barbat cu creme prin bagaj, dar mai sunt si din aia. Oricum la mine va mai dura mult pana voi deveni asa unul. Sper. Pe frigul ala din hale sa mai si butonezi calculatorul e cea mai mare placere, ca-ti ingheata degetele de la radacini spre varfuri si invers, dar eu mi-am permis placerea asta cateva ore bune. Cam fara folos, ca robotul mergea si fara sa-i fac eu ceva, dar am tot incercat eu sa-i schimb cate ceva ca sa nu ma simt in plus si ca sa aiba lumea impresia ca chiar are rost ceea ce fac. 🙂 Cand am vazut ca nu pot sa-l stric l-am lasat sa mearga si pe la 7 seara au terminat si olandezii toata treaba, au mai facut curatenie si s-au pus pe plecare, asa ca am luat-o si eu din loc odata cu ei. Mi-am mai sunat seful sa aflu ce se mai intampla si m-am dus la hotel sa-mi las calculatorul si sa ies in oras mai lejer imbracat. Pana pe la 8 am intrat in cateva magazine, mi-a cumparat periuta de dinti noua si ceva gel de dinti, adica niste pasta de dinti semilichida iar din alte magazine mai niste nimicuri. Dupa ce s-au inchis toate magazinele la ora 8 conform legii din Germania in vigoare am hoinarit mai departe prin oras fara tel si fara scop, avand in subconstient faptul ca odata si odata o sa mi se faca foame, poate chiar inca in seara asta, deci mai bine sa previi decat sa combati. Deci cautam ceva mic si totusi gustos de mancare ca nu aveam chef de cornuri sau io stiu ce alte produse de panificatie. Ti se pare ca toata ziua ma gandesc numai la mancare? Pai na, se vede pe mine, la ce forme rotunde am. 🙂 Din cauza ca gyrosul inca mai apasa usor peretii stomacelului meu in care in mod anormal dispar kilograme de mancare pe nevazute, de se mira lumea unde intra, nu prea mai aveam chef de nimic, dar la un moment dat in hoinareala mea mi s-au oprit privirile si picioarele in fata unui restaurant foarte modern si simplu pe care scria mare „Specialitati japoneze”. Inauntru niste mese dreptunghiulare, fara multe impodobeli, peretii goi, vreo doua statuete pe tejghea, deci foarte simplu si placut, tipic Japoniei din zilele noastre. Am zabovit mult in fata lui, dar pana la urma mi-am luat inima in dinti si stomacul in gat si am pasit inauntru. De servici era un tip tanar si dragut si o tipa si mai draguta, cu ochi in slit (nu se uita la nimeni in slit, asta era forma ochilor) si par lung si negru, poate era chiar japonezoaica, dar cine stie asta in afara de ea si prietenul ei. Asa ca am comandat la tipul ala niste sushi si sake si dai si lupta cu betele prin farfurie. Daca nu te pricepi in ale betigaselor mori de foame in restaurantul asta, pentru ca tacamuri nu am vazut sa puna la dispozitie, toata lumea manca cu betisoarele si bine faceau. Noroc ca ma descurc din copilarie cu asa ceva, asa ca am putut sa ma concentrez pe mancare si pe tuica lor specifica si slabuta. Nu sunt eu omul care sa bea tuica sau bauturi tari, dar daca am reusit sa beau un ulcior (de vreo 15 cl) fara sa se invarta lumea cu mine, inseamna ca e slabuta de tot. Dar e gustoasa, daca ai la ce sa o bei. Dupa ce am terminat portia de role din orez umplute cu salata de ton pe care le imbuibam pe rand intr-un sos de soia tinandu-le intr-un echilibtru perfect intre cele doua betisoare, inca mai aveam lichid din ala transparenti in ulcele, asa ca am mai comandat o ingehtata de ceai verde, probabil gheata cu coloranti verzi, dar colorantii aia aveau gust tare bun, asa ca erau sigur japonezi. 🙂 Ce mai, am mancat bine in stilul unui om de afaceri japonez. La un moment dat, in timp ce-mi savuram inghetata s-au pus la masa de 4 persoane de langa mine o trupa de 4 oameni (doi barbati si 2 femei). Nimic anormal pana acum. Cateva minute mai tarziu mai vin cativa (inca 2 femei si un barbat) si spre suprinderea lor se cunosteau si spre surprinderea mea ar fi vrut sa stea in apropiere. Pentru ca erau numai vreo 3 persoane le-am explicat ca pot sa stea la masa mea care era singura din apropierea celeilate pentru ca eu in curand plec. Foarte draguti, au spus ca nu vor sa ma goneasca de la masa, dar la insistentele mele si dupa ce au vazut ca ma dau la o parte sa le fac loc s-au asezat toti patru, ca intre timp mai aparuse unul in grupul lor. Ospatarita cea draguta si destul de inalta pentru o asiatica incepuse deja sa imi zambeasca larg, dar sa nu-ti inchipui ca cine stie de ce, ca la fel imi zambea si tipul, si nu cred ca el vroia sa se dea la mine, dar zambeau din cauza situatiei create. La un moment dat s-a apropiat el de mine si mi-a spus ca daca vreau pot sa ma mut la alta masa, care se elibereaza tocmai acum. Pentru ca lingurita care lopata in inghetata delicioasa se apropia tot mai mult de fundul bolului i-am spus ca nu e nevoie si ca pentru mine e in regula. Ce o fi pentru ceilalti nu ma interesa prea mult, dar pareau ca se simt bine toti 9, ca se mai lipise unul de ei care a iesit din Buda (buda, adica wc, nu zeul japonezilor) si se asezase tot la masa mea. Incepusem deja sa ma uit pe sub mese de unde mai apare vreunul. Deci dupa ce am inceput sa mananc si sa beau singur ca si cu o seara am terminat in mijlocul unui grup larg si simpatic si sub privirile zambitoare ale unei gheise europenizate. Dar fiecare lucru are un sfarsit, numai betisoarele japoneze au doua, asa ca pe la 9 si ceva m-am retras si din locul asta si am lasat teritoriul in mainile noilor veniti. Cu zambetul pe buze, dar nu stiu daca din cauza situatiei comice sau din cauza sake-ului, am luat-o mai departe. Frigul nu-l mai simteam (de ce oare?) afara era deja intuneric, asa ca cemi pupa mie mintea? Acuma mai un solariu mi-ar mai trebui si seara e perfecta. Cum deja de multa vreme ma uitam pe strazile Kölnului dupa vreun solariu, nu am avut sanse sa gasesc asa ceva nici dupa un sushi asa de bun, mai ales ca pe strada principala pietonala plina de magazine de toate felurile nu prea ai cum sa dai peste ceva asemanator. Asa ca nu m-am suparat cand s-a terminat strada si am trecut de cateva linii de tramvai. Se pare ca dadusem peste ceva cartier „roz”, ca incepusera sa apara sali cu jocuri de noroc si mici sali de cinema interzise minorilor. Dupa ce a trecut pe langa mine si masina de politie in rondoul ei de noapte care spre mirarea mea nu s-a oprit sa ma aresteze nici de data asta, am vazut vis-avis de sediul de politie criminilastica a cartierului respectiv cu tot felul de afise cu mutre care de care mai furioase, reclama luminoasa a unui solariu. Dar oare ce solariu mai e deschis putin inaintea orei 22? Ei bine, asta mai era pentru cateva minute. Asa ca am profitat de ocazia aparuta si m-am propatit si eu in fata tejghelei. O alta fata simpatica, de data asta europeana get-beget mi-a explicat cam cat ar fi indicat sa stau pentru pielea mea sub dusul de soare artificial, asa ca peste cateva minute m-am intins in toata goliciunea mea pe una din bancile usoare (adica nu prea puternice) pentru vreo 15 minute cu castile pe urechi. Dupa o zi cu trei mese gustoase, un frig de vreo 8 ore si plimbari kilometrice a fost un adevarat balsam pentru sufletul meu si pentru pielea mea imbatranita de frig si de povara anilor care ma apasa in pasaport. Dupa ce s-a incheiat sedinta de binefacere, inainte sa imi trag si tricoul pe mine nu am refuzat sa folosesc deodorantul Fa pentru barbati care rezista 24 de ore daca te dai din 2 in 2 ore din dotarea firmei care se gasea si la mine in cabina. La plecare am mai deranjat-o odata pe tipa care aspira in urma ultimilor clienti (adica a mea) si am rugat-o cu tupeu sa-mi dea de la ea niste crema de maini ca nu mai suportam sa ma uit la mainile mele finute si zbarcite de pianist pe tastatura computerului. Cum sa ma refuze ea pe mine si cum sa nu aiba o domnisoara ceva crema de maini la ea, asa ca am rezolvat si problema asta stringenta ca un adevarat român. Dupa asa o invioarare sufleteasca nu imi mai ramanea decat sa ma duc spre hotel cu un zambet care-mi atingea ambele urechi de se uitau toti deja dupa mine ca dupa un alien de pe planeta Fericirii. Trecând pe la gara mi-am mai luat si biletul de tren pentru a doua zi care sa ma duca inapoi acasa, pentru ca eram conditionat de faptul ca trebuia sa ma intalnesc pe drum cu seful meu care urca pe la jumatatea drumului dupa un curs tinut la o facultate din zona. La hotel nu am mai facut nimic iesit din comun, in afara sa ma spal din nou pe dinti dupa 36 de ore sanatoase, m-am mai uitat putin la televizor si am mai citit ceva, asa ca la miezul noptii eram deja pregatit sa ma bag in pat. Dar pana am mai pregatit lucrurile pentru a doua zi, pana am mai scris un pic la raportul meu cat timp mai era totul proaspat in memorie si pana am mai scris la memoriile mele s-a facut ceva mai tarziu. Pentru ca nu imi era chiar asa de somn am mai ramas totusi la televizor si s-a facut chiar tarziu pana m-am culcat.

Dupa asa o zi frumoasa care ma duce cu gandul la concediile de care-ti amintesti cu drag iti dai seama ca nu mai puteam sa fiu chiar asa de suparat pe orasul care ma gazduia pentru cele 2-3 zile. Unele lucruri din el raman si acum destul de ciudate pentru mine, dar e un oras ca oricare altul, sunt si altele mai bune, dar sunt si altele si mai rele.

In schimb ciudate sunt gandurile care mi le fac despre asa zile. In ziua asta mi-am terminat lucrul destul de tarziu, adica la 7 seara, a doua zi trebuia sa ma trezesc relativ devreme, mai aveam cate ceva de pregatit pentru maine, deci timp liber aveam mult mai putin decat in alte zile. Si totusi mi-am facut timp sa ma plimb prin oras, sa hoinaresc, sa ma bag in restaurante care-mi faceau cu ochiul si sa mai si iau o picatura de rai fierbinte. Si asta doar pentru ca eram in alt oras decat acasa, si chiar daca eram in interes de serviciu, tot ma simteam ca in concediu. De ce nu suntem in stare sa ne rupem in halul asta in oricare zi din sirul de monotonii ale noastre si sa facem in oricare din zile o astfel de oaza sufleteasca. Posibilitatile le aveam oriunde am fi, nu trebuie sa fie cineva cu noi, nu trebuie sa fie locuri straine, nu trebuie sa fie o zi deosebita. Pur si simplu sa te rupi spontan de ziua de maine si sa intreprinzi ceva destul de nebun de care sa-ti amintesti cu drag. Oare de ce suntem asa de legati de traditii si de decadere in noi insine?

 

Dupa o noapte scurta de doar 4 ore, pentru ca vroiam sa fiu dimineata in jn jur de 8 la stand a trebuit sa ma trezesc si mai devreme si sa ma duc sa iau din nou micul dejun. Mi-am impachetat totul, am luat bagajele sub brat si am pornit spre parterul hotelului unde se gaseste receptia. In timp ce mi-am luat micul dejun aproape la fel de bogat ca si o zi inainte, sefa hotelului, o italianca solida, mi-a facut factura pentru firma. De la hotel m-am dus direct la gara sa-mi las valiza, ca nu avea rost sa o iau cu mine la expozitie. In Köln au un sistem foarte ciudat si practic de a-ti lasa bagajele. Nu este ca in alte gari o camera cu multe usite in perete unde-ti lasi bagajul si ramai cu o cheie de care trebuie sa ai grija si care-ti gaureste buzunarul cat de mare, grea si colturoasa este, ci aici ai doar vreo 3 automate unde-ti bagi bagajul, platesti si-ti da o cartela magnetica care trebuie sa o tii la tine. E mult mai comod sa tii o cartela de carton in buzunar in loc sa tii o cheie, mai ales ca in zilele noastre esti plin de plasticuri si de cartele, asa ca trebuie sa ai un loc si pentru ea. In plus se foloseste spatiul foarte util si econimic, pentru ca bagajele ajung undeva in subteran si sunt ordonate automat. Daca ai pierdut cartela e si mai nasol decat cu cheia, ca nimeni nu are de unde sa stie unde ti-a ajuns bagajul, daca nu ai tinut cumva minte toate cifrele de pe cartela, asa ca probabil trebuie sa astepti vreo saptamana si atunci probabil ai voie sa alegi intre bagajele fara stapan care au mai ramas neridicate de cateva zile bune. Dar partea cea mai interesanta este surpriza care te asteapta in momentul in care se deschide usita: „Oare ce o fi in bagajul asta daca nu e al meu? Sa declar ceva sau sa tac din gura si sa plec cu valorile din bagajul asta?“ Dar eu un mecatronist cu diploma specializat pe automatizare trebuie sa am incredere in ustensilele astea si sa cred in ele ca in viitorul copiilor mei. Dar tocmai pentru ca le cunosc si stiu ce le poate capul imi fac ganduri negre. 🙂

Dupa ce mi-a increzut bagajul pe mana unei guri de canal din astea high-tech, am luat-o spre peronul 1 de unde pleaca cam aproximativ la fiecare 2 minute cate un tren sau un S-Bahn spre gara de la expozitie, care este de fapt la 10 minute de mers pe jos. Chiar cu o zi inainte am vazut plecand de acolo nenumarate trenuri spre expozitie, asa ca nu-mi fac probleme ca nu gasesc unul. Urc pe peronul 1, nimic in stanga, nimic in dreapta, nimic sus pe panoul semi-electronic de afisaj al peronului. Stau, ma uit in stanga, ma uit in dreapta, ma uit pe afisele cu plecarile de trenuri, descopar niste trenuri care s-ar putea sa plece in directia caremi trebuia mie, dar nu scrie nimic concret despre gara respectiva. Observ pe un peron mai incolo un tren regional indreptat in directia buna si pe care scrie Köln-Deutz, adica exact gara care-mi trebuie mie. Deci cobor treptele, urc pe peronul 3 si dau sa urc in tren. Dar ma uit inainte totusi cand pleaca, sa nu stau degeaba in el si sa ajung pe jos mai repede. Dar ce crezi ca scrie pe panou? „Acest tren poate pleca in orice moment spre Köln-Deutz“ Nu tu un minut, 7 minute, 456 de secunde sau in urmatorul sfert de ora, ci „in orice moment“. Ceva mai atemporar nu am mai vazut niciodata. Macar in Romania zice ca pleaca in 10 minute si pleaca in 20, dar macar zic si ei ceva nu baga expresii á la Nea Ciobanu cand il intrebi cand o sa ploaie pe culmasag? Si ca distractia sa fie si mai mare, tocmai in momentul ala opreste un alt tren pe peronul 2, deci vis-a-vis de trenul asta si pe afisajul peronului apare acelasi text cu „in orice moment“. Apoi toate bune si frumoase, dar de unde sa stiu care „orice“ e mai lung decat celalat, cel de pe peronul 2 sau cel de pe 3? Ca daca acuma cobor din trenul in care tocmai ma facusem comod si urc in celalalt bazandu-ma pe legile fizicii dinamice, ca ceea ce e in miscare are energie cinetica, si din propria inertie va pleca de pe loc mai repede si tocmai cand sa urc in celalalt tren pleaca trenul la care i-am intors spatele? Iti dai seama ca pus in fata unor astfel de dileme neamtul a refuzat sa mai gandeasca si cu timpul s-a dezobisnuit de acest prost obicei de a-si folosi gandelul ca tot degeaba. Si daca tocmai te grabesti si alegi trenul gresit e clar ca te deprimi si te enervezi pana la culme si urmatorul pas este sa cobori din tren si sa te arunci in fata lui. Pai nu ma mai mir acum ca rata sinuciderilor pe caile ferate germane e asa de mare.

Spre norocul meu intuitia feminina m-a ajutata si de data asta, asa ca am ajuns cu primul tren unde trebuie, am mai incercat sa incurc vreo doua doamne, probabil rusoaice, care mau intrebat cum ajung la expozitia de arta din Köln, care e langa cea de industrie alimentara, si le-am arata drumul gresit, dar din pacate nu s-au lasat incurcate, cine stie cine m-o fi dat de gol ca pana la urma au facut drum intors si au luat-o pe unde trebuie, si uite asa am ajuns din nou in expozitie fara nici un eveniment ciudat si fara victime. Acolo o parte din olandezii zburatori erau deja pe picior de razboi, adica asteptau cu pixul in dinti lupta cu potentialii clienti, asa ca am pornit si eu robotelul sa ameteasca invartindu-se pe loc si am asteptat clopotelul de inceput al expozitiei. Privitorii nu s-au lasat mult asteptati, robotelul nostru a fost un magnet pentru publicul larg, pe langa multele masini de extrrudat carnati, de injectat carne si de transat porci care stateau nemiscate. Dar nu vreau sa ma laud mai departe cu asta, pentru ca de fapt ar fi putut face mult mai multe si mai interesante, dar nu s-a dorit la plan inalt, asa ca o las balta si nu mai zic nimic despre asta.

Dupa ce l-am instruit pe colegul meu ce e de facut in diferite cazuri am mai raspuns la cateva intrebari tehnice si am luat-o la plimbare prin standuri sa vad ce se mai expune in tara asta. Trebuie sa spun ca italienii sunt peste tot, umbla astia in toata lumea si se lipesc unde pot. O foarte mare parte din standuri erau italiene. Rusii sunt si ei prezenti in numar mare, dar nu cu standuri, ci ca si vizitatori printre standuri. Pe ei ii observi ca pe langa fiecare bosorog cu nume de Ivan e lipita cate o frumusete inalta si blonda cu fata alba si neteda ca o papusa de portelan, neaparat in fusta si cu o geanta mare in care sa incapa multe prospecte si carti de vizita, pe niste tocuri de te gandesti ca sunt vreo masina de injectat podeaua. Rolul lor e de translatoare, dar ce mai fac pe langa e treaba lor, nu ma leg de asta. Standuri romanesti nu am vazut, dar sunt sigur ca daca a fost vreunul s-a ascuns bine ca sa aiba o sansa in plus. Si sa fim seriosi, cu ce ne putem prezenta noi la o expozitie de automatizare in industria alimentara? Cu pietre de ascutit cutite? Sau cu linguri de lemn cu care sa invarti in cazanul din inox placat cu un strat micrometric de teflon?

Dupa ce am vizitat pentru a doua oara standurile, de data asta in mod mai oficial decat cu o zi inainte, s-a facut incetul cu incetul ora de plecare spre casa ca sa iau trenul care trece prin Mannheim la ora cand seful meu pleaca de la cursul lui si sa ne intalnim in tren la schimb de experienta. Asa ca mi-am luat ramas bun de la partenerii nostri din Olanda, i-am urat succes colegului de servici si am luat-o incet pe jos spre gara principala.

Daca ma gandesc bine nu am mai povestit de mult nimic despre mancare si nu vreau sa ma fac de ras tocmai acum la coada mailului. Asa ca tin sa anunt ca in gara m-am bagat in McDonalds ca nu aveam prea mult timp si aveam nevoie de ceva food fast si am bagat in mine un meniu de tip mexican LosMuchos. Adica un hamburger cu ceva mai mult ambalaj de alta culoare. Ca in rest tot acelasi gust ca si toate meniurile are. Dupa ce am terminat fast foodul am luat un bagaj oarecare care mi l-a scuipat automatul de bagaje din gara precum automatul de ciunga de la colt scuipa inele de pleu cu pietre antipretioase de sticla colorata, intamplarea (ca nu cred ca stiinta) a facut sa fie tocmai al meu, asa ca m-am indreptat cu mare bucurie spre peronul de unde trebuia sa plece in 8 minute trenuletul meu. Spre mirarea mea peronul era mai plin decat as fi crezut eu ca va fi la asa o ora absolut normala, dar mirarea mi-a trecut cand am observat ca pe langa asta trenul mai are si o intarziere de vreo 15 minute. Care pana la urma s-a facut de 25. Dar lucrul asta este foarte normal la ICEurile din Germania, asa ca nu se mai mira nimeni de asta. Pana sa ajunga trenuletul meu pe peron se gandesc astia de la Incurcarea Cailor Ferate sa bage pe acelasi peron trenul care trebuia sa vina acum vreo 20 minute de la Stuttgart, adica din directia in care tocmai plecam eu. Si bineinteles ca a avut si asta destula intarziere, deci minus cu minus face plus, ca totul s-a aranjat si niciunul nu-l incurca pe celalalt. Asa ca dupa ce au sters anuntul de pe panou cu intarzierea trenului spre Stuttgart au bagat anuntul cum ca soseste un tren din Stuttgart cu intarziere si sa nu urce nimeni. La cateva minute dupa asta dispare anuntul si apare iar cel cu trenul meu. La un moment dispar toate anunturile. Dupa aia anunta prin difuzoare sosirea trenului intarziat de la Stuttgart care se opreste aici. Atunci baga iar anuntul trenului respectiv. In momentul in care intra trenul in gara apare iar anuntul cu trenul pe care-l asteptam eu. Iti dai seama ca au fost destui care s-au lasat incurcati de inteligenta robotica a vreunuia din angajatii plictisiti de viata asta montona cu vine trenul – pleaca trenul, asa ca unii au urcat in trenul tocmai sosit. Dar nici o problema, ca imediat i-au coborat inapoi. Dispare trenul, dispare si anuntul, lumea asteapta, se anunta trenul meu, apare iar anuntul cu trenul de la Stuttgart care intre timp era deja de mult in depou, dupa vreo cinci minute inca nu aparuse trenul meu, se mai anunta odata, apare anuntul corect si in sfarsit apare si trenul. Ce mai, carnaval, nu gluma in Kölnul asta. Nu imi dau insa inca seama daca asta e motivul pentru care Kölnul este capitala Faschingului in Germania sau invers, din cauza „nebunilor de carneval“ (Faschingsnarren) au devenit oamenii asa. Pentru ca exemple care sa-mi intareasca impresia asta am avut destule. Dar nu cred ca voi reveni sa studiez mai departe acest caz. Ii las pe cei in cauza sa faca asta, sunt destui psihologi care nu au ce face. Eu ma voi ocupa mai departe de nebunia robotilor. Ca un robot devine uman doar prin nebunie! Dupa ce am urcat in tren am incercat sa gasesc un loc la o masuta ca sa pot sta fata in fata si ochi in ochi cu seful meu, daca ma intalnesc cu el, si mai ales ca sa imi pot folosi calculatorul din dotare pe drum. Dar trenul era cam plin, asa ca m-as fi bucurat sa gasesc si doar doua locuri, oriunde. Cum norocul nu m-a lasat nici de data asta, ca am impresia ca voi manca gainat cu lingura cand oi fi batran, ca in copilarie nu am facut-o, am dat peste o masuta unde un tip tocmai isi instala computerul. Asa ca m-am inghesuit si eu langa el si lam lasat sa se simta bine ca e la moda cu calculatorul sub brat. Eu mi-am citit ziarul de Köln gasit de dimineata in trenul care pleca in orice moment si ajungea nu se stie cand, am privit computerul din stanga, computerul din dreapta si computerul cu doua banchete din fata mea, si cand am ajuns la concluzia ca se potriveste mai bine un numar cu sot la o retea wireless mi-am scos si eu laptopul ca sa dau cu tifla celor care se credeau unici in multimea lor. Ca doar n-o sa fiu eu mai bun ca ei.

La Mannheim am reusit sa dau peste seful meu si el peste mine, asa ca am povestit in tren vrute si nevrute din lumea afacerilor si la scurt timp dupa asta am ajuns la Stuttgart, ne-am despartiti si am ajuns si eu acasa intr-u tarziu, adica pe la ora 7 seara. Avand in vedere ca mi se inchid ochii de imi proptesc pleoapele cu scobitori nu mai povestesc mai departe, mai ales ca aici se incheie excursia asta la Köln.

Weekendul asta am avut norocul sa nu trebuiasca sa fac prea multe, asa ca sambata am dormit ca porcu-n papusoi pana la o ora de care mi-e cam rusine sa o amintesc, apoi am mai facut niste cumparaturi pentru pranzul „in familie” de duminica, adica veneau doi unchi cu matusamea pe la mine, si apoi pe acasa curatenie de zor ca o gospodina adevarata. Na bine, o gospodina ar face asa o curatenie cam in fiecare weekend, la mine e in medie cam odata pe luna, dar mai bine mai rar decat niciodata, nu?

Vineri mi-a venit o idee ciudata printre rafturile magazinelor in timp ce cautam ceva ce sa le pun pe masa celor 2 unchi si matusii mele pe care i-am invitat la mine duminica asta. Printre altele mi s-a pus pata pe niste iepure argentinian gata transat cam semi-preparat, ca iti dai seama ca eu tragandu-ma din vanatori de asfalt si beton nu as fi stiut cum se prepara asa ceva. Dar partea cea mai faina care mi-a placut citind cosciugul care-l conduce pe ultimul drum pe simpaticul si liber alergatorul iepure inspre stomacurile cruzilor fiinte pe doua picioare si cu urechi mici, deci citind ce scria pe ambalaj m-a apucat rasul, de si la casa inca (noroc ca ma stie deja casierita) mai zambeam cu gura pana la urechi de se uitau cu totii la mine de parca as fi cazut de pe luna. Na bine, nici departe nu eram, dar chiar asa bosumflat si incolor nu imi place sa fiu ca si consumatorii astia de duzina de sambata care se plimba cu cosul dintr-un colt in altul dupa un plan invatat de mici copii pe cand erau ei in cosuletul de cumparaturi si ii impingea mama sau bunica si intindeau manutele lor fine si fragede dupa cine stie ce ciocolata gustoasa in timp ce mamicuta nu se uita la ei pentru ca studia biletul facut de acasa cu ce mai trebuie sa cumpere si ce sa nu uite. Oricum faza cu notitele de cumparaturi ma distreaza in fiecare zi cand vad cate o tipa ca se plimba printre rafturi cu biletelul dupa ea. Imi inchipui cat de bine isi cunoaste ea bucataria daca nu mai stie ce are acasa si ce mai trebuie sa cumpere. Sau probabil ca incearca o reteta noua si cauta 33 grame de drojdie si 250 de grame de unt si se enerveaza ca nu gaseste decat pliculete de 25 grame si injura in ce magazin a intrat care nui pune la dispozitie exact in cantitatea care-i trebuie ei. Dar cel mai tare imi vine sa rad cand vad pe cate unul, tip bine, ca sta aplecat peste manerul de la cos, impingand cosul cu antebratele pentru ca cu ambele maini tine o lista de cumparaturi de dimensiunile unui plan tactic de bataie pe care imi inchipui ca sunt desenate raioanele magazinului cu pricina si insemnate cu cate un X mare ca si comoarele, de unde si ce trebuie sa cucereasca ca sa aduca acasa. Iti dai seama ca a primit ordin de la mai marele casei ce si cum sa aduca pentru toata saptamana si pentru tot familionul. Si partea cea mai haioasa este cand imi inchipui ce se intampla cand ajunge acasa frant si cocosat de atatea cumparaturi si il asteapta nevasta cu sucitorul in usa si incepe sa-i cotrobaie prin sacul cu bunatati de parca ar fi dat peste Mos Craciun pe acoperis coborand din sanie. Si sotul ei sta mic si galben si se pregateste sa primeasca cate una daca a uitat ceva sau daca a luat ceva gresit. „Lapte de 3.5% grasime ai cumparat? De ce ti-am scris special pe bilet sa fie de 1.6%, cu laptele asta te hranea mata, mie imi trebuie lapte de care ti-am cerut, nu ce ai luat tu. Iar nu ai avut ochi decat pentru fatuta aia de la raionul de lactate si nu ai vazut pe ce pui mana? Lasa ca-ti dau eu lapte de 1,6%!!! Cum crezi ca mai iese acum crema asta? Sa te duci sa mananci la mata ca io nu-ti mai fac nimic in halul asta!” Si cand te gandesti ca era o vreme cand stramosii lui plecau de acasa sa aduca ceva de-ale gurii, si cand se intorceau femeia ii astepta la fel la usa, dar ca sa vada ce a adus si ce va avea de pregatit in ziua asta pentru toata familia si nici prin gand nu-i trecea sa spuna vreun cuvant despre calitatea iepurelui argentinan vanat de el care se afla in momentul ala la ei pe masa.

Dar uite ca am revenit la iepurasii argentinieni. Cum ziceam, m-a apucat rasul cand vad pe ambalaj urmatorul text: „Iepurii salbatici sunt impuscati, si in ciuda incercarilor noastre se poate intampla sa se mai gaseasca inauntru resturi de proiectil.” Iti dai seama ca textul asta are dublu inteles. In primul rand sa-i linsteasca pe cei cu protectia animalelor asigurandu-i ca acesti iepurasi nu au avut parte de o viata chinuita in grajduri hraniti cu concentrate si lipsiti de libertate, ci ca au crescut liberi si neprotejati de lupul cel rau de cine stie ce garduri electrice si ca au avut o familie si au zburdat fericiti impreuna pana cand a venit un argentinian calare si s-a auzit un poc! Si el s-a rostogolit cu labutele din spate peste cap, cu urechile stranse in jurul capului si cu capul intr-o parte. Botisorul insa inca mai schita un zambet dragastos pentru copilasii lui pe care a mai apucat sa-i vada cu ultima suflare. Deci iti dai seama ca a murit mult mai fericit decat porcii si vitele crescute in ferme si care nu au cunoscut deloc libertatea. Si atunci nu-ti mai pare rau de el ca a fost ucis si ca te vei imbuca din el imediat cum iese din sauna la 225° din cuptorul tau.

Si cum sa nu imi vina sa rad, cand imi inchipui maine cum stam la masa si muscam cu pofta dintr-o pulpa de iepuras nevinovat si gustos si deodata unul din noi se opreste brusc din mestecat, se uita la cei din jur, baga doua degete in gura, scoate un glont dintre masele si-l pune in farfurie ca si cum ar fi dat peste un os pe care era sa-l inghita din greseala. …”resturi de proiectil”… Si sa nu iti vina sa razi, sa-ti inveselesti macar de unul singur ziua de duzina innorata cum e normal in tara asta si sa te uiti la toti tristii astia mancatori de cartofi si cumparatori in ziua de sambata si sa le dai de inteles ca sunt si lucruri mai importante in viata asta decat sa cumperi si sa consumi.

Dar cateodata nu ai cui sa dai de inteles…

Si atunci nu-ti mai ramane altceva de facut decat sa inlaturi alicea din fafurie si sa mesteci mai departe…

Eu si duminica (ca si sambata) am avut din nou parte de un somn lung pana la aceeasi ora de care mi-e rusine sa amintesc, asa ca dupa ce m-am trezit nu mi-a mai ramas decat sa mai strang ce a mai ramas de pe urma vizitei de sambata seara care s-a intins pana pe la 11 seara asa ca dupa aia nu am mai avut chef sa strang si m-am apucat de altele ca pana la urma pe la 3 dimineata sa ma culc si eu, si dupa ce am strans m-am apucat direct sa pun masa pentru musafirii care aproximativ in jumatate / treisfert de ora trebuiau sa soseasca. Dar nu-mi faceam griji pentru ca imi cunosc rudele, sigur intarzie de fiecare data, deci nu vor aparea la ora 13 care era stabilita, deci prepararea pranzului era calculata cu tot cu intarziere. Asa ca mam cam socat putin cand imi suna telefonul si unchiul meu ma anunta ca sunt pe Stuttgarter Straße. Strada asta e la 2 colturi de mine, ma uit la ceas, 12:35, ma uit pe plita, goala… Soc, noroc ca nu sufar cu inima si ca sunt un om calm de felul meu. Dar deja imi pregateam textul in gand ce sa le spun cand apar pe usa, ca sunt ei draguti ca vin mai repede, dar macar puteau sa anunte cand pleacau din Böblingen, adica de la ei de acasa. Dar oricum, suntem in familie, asa ca nu e o problema daca mai asteapta si ei vreo jumate de ora, ca mai mult nu dureaza, cartofii erau aproape curatati deja, legumele se dinstuie in 15 minute si iepurasul imi aminteam din magazin ca scria ceva cu 12 respectiv 18 minute in functie de cuptor. Asa ca am grija ca supa sa fie gata numai bine pe cand vin ei si cu restul vom mai astepta cateva minute. Dupa ce pun cartofii la fiert si legumele la dinstuit scot renumitul iepuras din morga, adica din frigiderul propriu si personal, il scot din cosciugul lui si dau sa-l bag in incinerator. In momentul ala mi s-a oprit inima in loc. A doua oara in 10 minute. Nu e a buna pentru sanatatea unui om, dar inca ma mai pot lauda cu o sanatate de beton. Na bine, un beton mai moale si mai nisipos, dar betonul „made in Romania” tot beton se numeste. Nu, iepurasul nu mai misca, daca la asta te-ai gandit. Nu stiu de ce dar te gandesti numai la iepurasi si la ceva mic ce misca. Of, of, femeile astea! Nu, problema mea cea mare era un singur 0 insignifiant. Dar cand acel zero face din 18 minute 180 de minute de stat in cuptor iti dai seama ca m-am dat pe spate. 3 ore ca sa se termine felul al doilea si oamenii astia bat deja la portile orasului? Dezastru national, ce sa mai zic! Daca m-as fi apucat sa-l prajesc in cine stie ce feluri mai rapide nu stiu cand s-ar fi terminat si nici vreau sa-mi inchipui cum ar fi iesit. Si cum nu se face sa le ofer la felul doi salam si carnat, am ales sa ma fac ca ploua (cu iepurasi) si sa-i conving sa astepte 3 ore dupa felul doi. Asa ca l-am bagat in cuptor si ca sa-mi pierd vremea am inceput sa fac doua tipuri de salate. Aveam sanse sa le dau cartofi cu salata daca se grabeau oamenii sau salata de rosii, ardei, castraveti cu clisa. Foarte gustos, trebuie sa incerci si tu candva. Dar nu tocmai cand iti vin musafirii, ca si mie!

Dar se pare ca nu-mi cunosc rudele inca prea bine, pentru ca pe la 13:15 inca nu erau prezenti, chiar daca acum 45 de minute isi aruncasera deja buzduganul in fata ca sa isi anunte sosirea. Cum nu-mi cunosc orasul drept unul periculos, in ciuda multor italieni care s-au aciuit in coltul asta de regiune, dar care nu e inca destul de organizata ca sa-si puna la cap o mafie care sa opreasca masinile intre coltul cu Stuttgarter Straße si locuinta mea, m-am pus sa-i sun sa aflu unde sunt. Am aflat ca au fost inchise niste strazi si ca acum tocmai alimenteaza benzina. Na bine, m-am cam mirat eu, dar lasa ca aflu eu cand ajung aici care-i explicatia. De fapt explicatia era foarte simpla dupa cum am aflat ceva mai tarziu, unchiu-miu a omis sa-mi spuna la telefon cand m-a sunat ca de fapt sunt pe Stuttgarter Straße in Böblingen ceea ce inseamna ca de abia au plecat si ca ajung cam in 30-45 de minute. Dar asa e cu familia mea. Deci sa nu te miri daca fac si eu cam asa…

Dar totusi, sa nu deviem de la lucrurile vii din natura, adica la iepurasul din cuptorul meu. Am ajuns de comun acord (dupa multe discutii si razgandiri pe tema) sa asteptam totusi cele 3 ore pana se termina si mult discutatul fel II. Asa ca am avut placerea sa pun pe masa in jur de ora 16 deci numai bun pentru o cina prematura o jumatate de iepuras argentinian si sa astept sa vad daca trage careva lozul castigator sub forma unei alice de plumb. Eh, dar nu stiu de ce am sperat eu la altceva, la norocul pe care-l am eu, bineinteles ca in portia cumparata de mine se afla asa ceva si ai voie sa ghicesti de doua ori cine a fost cel mai norocos din noi 4. Hai sa-ti dau un ajutor: nu are gust placut sa mesteci printre masele ceva tare si sa te intrebi daca e un os si de ce are gust metalic. Asa ca atunci cand am fost sigur ca ceea ce mestec cu voinicie este o alice de vreo 5 mm diametru am scos-o si am pus-o pe farfurie la loc de cinste, neuitand sa-mi laud norocul tipic mie.

In rest totul a decurs normal (ca doar si asta e normal la mine se pare), asa ca se pare ca am avut din nou o duminica reusita.

Pe la 17 au plecat si ei de la mine si m-am pus pe strans. Acum masina toarce in liniste farfuriile si oalele si le va scuipa in curand curate si uscate ca un fundulet de bebelus cu pampers.

Dar hai ca numai de mancare vorbesc de 2 zile si iar m-a apucat foamea. Dar mai am o halca de iepure in bucatarie. Daca ti-am facut pofta promit ca la urmatoarea vizita (si prima) a ta pregatesc o noua portie. Dar de data asta cu 180 minute inainte. 🙂

© 2003 Manuel Fernbacher

Sunt din nou pe drum! In ultimul timp am fost foarte des pe drum. Dintr-un colt in altul, cu un scop sau altul, cu un mijloc de transport sau altul. Dar nici o calatorie nu seamana cu alta, si asta nu pentru ca multe calatorii au teluri si directii diferite, ci mai ales datorita a ceea ce se petrece in tine, a ceea ce simti, ce te apasa sau ce iti da aripi. Si poti sa simti aceeasi intamplare total diferit in functie de starea ta spirituala. La aceeasi reclama la televizor poti sa te gandesti la ceva anume intr-un moment si alta data, dupa o anumita intamplare din viata ta sa o privesti cu totul alti ochi si sa simti cu totul altceva la vederea a acelorasi imagini. La fel si cu calatoriile inspre acelasi loc, cu acelasi tel si cu acelasi mijloc de transport. Poti sa simti la aceeasi calatorie ca te duci inspre necunoscut, ca te duci inspre libertate, inspre siguranta sau inspre inchisoare. Acelasi loc poate insemna ceva cu totul diferit in zile diferite.

Imi amintesc cum am plecat intaia data in Germania. Eram cu trupa de dansuri si aveam o serie de spectacole in Germania. Aveam in mine un sentiment de curiozitate. Oare ce se afla dupa zidul acela, numit granita intre state, oare ce face sa fie totul asa de schimbat, ca oamenii sa fie cu totul altii si strazile sa arate altfel? Aveam in mine o curiozitate de om fara tel, care doreste sa mearga, sa vada si sa se intoarca. Era vorba deci doar de o scanare superficiala a unei situatii noi, a unui teritoriu nou. Faptul ca eram cu prietenii mei, ca aveam totul asigurat, ca eram pentru a ne distra si pentru a distra pe altii ma facea sa nu ma ingrijorez deloc si sa nu-mi fac ganduri de ceea ce m-ar putea astepta acolo. Asa ca primul contact cu Germania mi-a fost relativ indiferent. Nu am simtit ceea ce probabil au simtit altii si ce povestesc unii, ca au simtit ca acolo vor sa-si petreaca viata, ca acolo vor sa fie viitorul lor. Acest sentiment il ai cand te copleseste materialul, cand ti se pare ca vitrinele sunt mai bogate si strazile mai curate. Dar acest sentiment nu are nimic realist in el, pentru ca ceea ce faci este doar sa scanezi un loc, sa treci superficial prin el, deci nu-ti poti creea o imagine adevarata si completa despre acel loc.

In timpul calatoriei acelea, interiorul meu imi dadea aripi sa ajung cat mai repede acolo si sa vad cat mai multe, sa adun cat mai multe lucruri superficiale in mine.

A urmat a doua etapa, o alta calatorie. A fost o calatorie in care purtam un sentiment de mandrie. Ma duceam pentru o luna la un curs de vara la o facultate din Germania pentru ca am avut norocul sa primesc o bursa pentru acest curs. Calatoria a fost lejera si eram nerabdator sa vad ce se va intampla acolo. Era o alta nerabdare, nu vroiam sa vad lumea sau locurile, nu vroiam sa vad cu coltul ochilor cate ceva, indiferent fiind, ci doream sa ma afund in stilul lor de viata de la suprafata, pentru ca intr-o luna, la un curs de vara poti vedea doar cum se poarta lumea care e gazda cu oaspetii. Aveam un sentiment de mandrie in mine, pentru ca eram un reprezentant al unei tari si pentru ca nu eram acolo sa le fur tara sau locul de munca, nu eram atat de important ca persoana, ci ca cetatean al unei tari anume. Faceam parte dintr-un grup de straini, eram un strain intre straini si pe nimeni nu deranja acest lucru, nimeni nu se uita cu ura la noi, nu se uita cu dispret sau cu mila. A fost una din putinele dati cand nu mi-a fost rusine sau nu m-am ferit sa vorbesc romaneste in gura mare intre altii si ecusonul pe care scria Romania il purtam la vedere.

In timpul calatoriei acelea interiorul meu imi dadea aripi sa ajung acolo si sa traiesc printre niste pseudonemti, sa adun cat mai multe lucruri in mine care m-ar putea ajuta intr-un eventual viitor.

Dar a urmat si un alt tip de calatorie, cea inspre necunoscut. Cand te duci intr-o tara pe care o cunosti relativ putin si nu stii ce se va intampla in ea, daca vei ramane sau nu, cat timp, cand te vei intoarce inapoi, daca intoarcerea va fi doar ca sa-ti vizitezi locurile natale sau de tot, cand nu stii ce se va intampla si daca-ti va place acolo sau nu, in interiorul tau isi are ascunzisul sentimentul de neliniste. Dar e o neliniste mai mica decat in cazul altora care au renuntat la tot ce aveau si s-au pus pe drumuri, hotarati sa ramana acolo unde au vazut cu ochii, stiind de la inceput ca nu se vor mai intoarce, fie ca se vor simti bine, fie ca nu. In acest caz de plecare definitiva incerci sa te adaptezi din prima clipa si calatoria e o schimbare totala in tine, cand ajungi la tel esti schimbat fara sa-ti dai seama. La mine nu era vorba de asa ceva, eu ma duceam la facultate pentru un an, apoi aveam posibilitatea sa fac ce vreau, daca vreau sa ma intorc, daca vreau sa continui inca un an, doi sau chiar sa aleg sa raman de tot acolo. Si asta era nelinistea care ma manca pe mine, pentru ca nu stiam ce voi alege, ce voi simti si ce voi face in urma liberei alegeri la care aveam posibiliatea. Era nelinistea propriei hotarari, propriului Eu.

In timpul calatoriei acelea, interiorul meu imi dadea aripi sa ajung acolo si sa traiesc printre nemti, sa adun cat mai multe informatii despre viata lor reala si sa incerc sa ma afund in viata lor de zi cu zi.

Nu dupa mult timp a urmat o alta calatorie spre aceleasi locuri, adica reintoarcerea din „concediul“ facut din nou acasa, adica in tara. Daca locuiesti si traiesti intr-un loc departe, dar stii ca nu vei ramane acolo, ca nu este si ca probabil nu va fi niciodata casa ta, ai un sentiment de libertate in momentul in care te intorci in noul tau camin provizoriu, in pseudocasa. Pentru ca te duci departe de casa parinteasca, cu regulile ei si cu legaturile pamantesti, te duci intr-un loc care nu a creeat inca nici o legatura pentru tine, care nu te obliga la nimic si unde ai toata libertatea pe care ti-ai dorit-o, sa faci orice, la orice ora si sa nu-ti pese de ce ar fi trebuit de fapt sa faci, sa nu trebuiasca sa te gandesti la alte persoane apropiate tie. E o libertate tinereasca, o libertate imatura care te maturizeaza. Aceasta libertate nu o mai poti avea cand vei avea o casa a ta, unde trebuie sa te ingrijesti de ea si de familie si unde grija zilei de maine este mai puternica si o simti foarte adanc in tine. Si libertatea asta tinereasca te face sa te bucuri ca te duci spre locuri care incep sa nu-ti mai fie necunoscute, incep sa dea la o parte misterul dintre tine si stilul strain de viata si incearca sa te faci sa te simti bine primit sau chiar strain de ele.

In timpul calatoriei acelea interiorul meu imi dadea aripi sa ajung acolo unde mai fusesem, in pseudocasa mea si sa ma simt bine pentru o perioada necunoscuta alaturi de persoane necunoscute fata de care nu simti nimic.

La un moment dat, din mijlocul persoanelor necunoscute iese o persoana la care incepi sa tii, pentru care creezi niste sentimente de apropiere, si care tine locul cat poate de bine persoanelor care le-ai lasat in urma ta. Iti doresti sa vizitezi, sa te intalnesti cu persoanele din copilarie, care te cunosc de o viata si alaturi de care s-au intamplat multe, dar totusi, in momentul in care faci din nou calatoria spre pseudocasa ta, te bucuri mai mult, pentru ca poti fi alaturi de persoana care este tot timpul langa tine acum si nu doar in concediul facut in locurile natale, persoana care in a ajuns sa iti cunoasca mai bine ultimele intamplari decat oricare altul din prietenii indepartati. Si asta pentru ca exista un sentiment care nu ti-l poate da nimeni de la departare, si anume afectiunea locala si personala. O astfel de afectiune nu se poate oferi si primi prin scrisori, poze sau telefon ci doar pe viu, de cineva care este langa tine. Asa ca in momentul asta faci calatoria cu un sentiment de dragoste si iti lasi prietenii in urma cu promisiunea ca ai sa-i mai vizitezi si alta data, dar simti ca incetul cu incetul se indeparteaza de tine sau poate chiar tu ii indepartezi de tine, dar nu-ti dai seama si chiar si daca realizezi acest lucru, iti zici ca este o stare normala.

In timpul calatoriei acesteia interiorul meu imi dadea aripi sa ajung acolo si sa traiesc fericit alaturi de persoana care-mi dadea din nou un sens in viata spirituala si care ma facea sa ma simt o persoana cu suflet si viata.

Vorbeam inainte de libertate. Dar tocmai aceasta libertate imatura te face sa doresti mai devreme sau mai tarziu maturitatea libertatii si sa-ti doresti o libertate ingradita de tine insuti. Simti nevoia sa ai ceva al tau, personal, sa transformi pseudocasa intr-o semicasa, unde sa te simti bine, in siguranta intre cei 4 pereti, dar sa nu fi legat de ea, si sa mai ai totusi libertatea sa pleci oricand, bineinteles ceva mai greu decat ai fi facut din pseudocasa. Astfel ca iti cauti un loc unde sa te stabilesti temporar pana te hotaresti incotro vrei s-o iei in viata si sati stabilizezi sentimentele fata de un anume loc pe care pana acum l-ai cunoscut doar subcutanal, fara influenta organelor din tine, doar cu pielea si cu straturile de sub piele, adica tot destul de superficial, in ciuda timpului lung petrecut in pseudocasa. Dar ea nu-ti poate da acelasi sentiment de cunoastere, pentru ca libertatea pe care o ai in ea iti ascunde greutatile vietii si privesti totul prin ochelari roz. Cu intrarea in semicasa te lovesti de lucruri pe care inainte nu le luai in calcul, dar ai o mai mare siguranta care iti permite sa faci planuri de viitor, sa calculezi eventuale investitii si economii. Astfel ca in momentul cand stii ca te intorci in asa un loc ai un sentiment de siguranta, pentru ca te intorci in ceva ce incetul cu incetul s-ar putea transforma din semicasa in casa. Dar la asta nu-ti sta gandul inca, inca mai ai libertatea ingradita doar de tine si nu vrei sa o dai in schimbul unei legaturi fixe cu garduri inalte peste care nu poti trece fara sa strici ceva.

In timpul calatoriei acesteia interiorul meu imi dadea aripi sa ajung acolo si sa traiesc in ingraditurile create de mine, in siguranta oferita de ceea ce mi-am oferit eu sau alte persoane apropiate spiritual de mine.

Dar aceeasi siguranta, aceleasi ingradituri facute cu propriile maini iti pot deveni cu timpul gratii si propria casa iti poate deveni inchsioare. Si asta se intampla pentru ca viata nu este niciodata de partea ta si niciodata nu-ti ofera ce ti-ai dori, ci incearca sa te doboare de fiecare data cand nu esti atent si ii intorci spatele, asa ca de obicei ceea ce vrei tu ti-este luat. Si daca acel ceva isi avea locul viata ta si in semicasa ta si te facea sa-ti doresti sa te intorci cu drag in ea, iti oferea acea caldura pe care ti-o ofera doar un camin, in lipsa ei nu mai ai nimic ce sa te atraga in interiorul ei si astfel prezenta ta in ea o simti ca pe o obligatie neinfluentabila, ca un arest la domiciliu, intr-un loc rece si inchis. In acel moment nu-ti doresti sa te intorci acolo, chiar daca trebuie, si de aceea apare sentimentul de intoarcere in inchisoare in propria ta casa. Te macina in interior, dar o faci totusi, pentru ca asta e decursul normal al vietii, o viata cruda care nu asculta de dorintele tale.

In timpul calatoriei acesteia interiorul meu dadea din aripi si se zbatea ca o pasare in colivie simtind ca e dusa la pieire. Simteam cum ceva din mine incearca sa iasa si sa-si ia zborul in alta parte, sa ma lase pe mine gol pe dinauntru sa ma duc in acel loc gol. Un gol in gol…